Arhitectura Ansamblului Monarhal

Construită în stil clasic moldovenesc, în 1582-1586, de către familia Movilă, mănăstirea Sucevița apare astăzi ca o fortăreață medievală, ce are în centru Biserica Învierii Domnului.

Ansamblul se păstrează în formă autentică în cea mai mare parte, iar arhitectura constituie o sinteză reușită a celor mai importante forme de construcţie ecleziastică din Moldova veacurilor XV-XVI.

Biserica Învierii Domnului

Biserica este construită în stilul clasic moldovenesc, care este o formă arhitecturală originală și proprie acestei regiuni. Cristalizat în timpul Sfântului voievod Ştefan cel Mare, stilul moldovenesc este o îmbinare a mai multor forme arhitecturale. Componenta fundamentală a acestui stil este structura bizantină, manifestată în planul trilobat/treflat al bisericii, în sistemul de acoperire prin bolți, decorul extern, la care s-au adăugat elementele apusene, gotice, cum sunt contraforții, arcele bolților, arcul frânt al ferestrelor și ușilor, chenarele, forma acoperișurilor de la turle. La toate acestea au fost adăugate elemente autohtone, tradiționale și regionale, adică forme de creație ale meșterilor locali, regăsite în vechile biserici de lemn din Moldova, dar și în casele țărănești din această zonă.

Arhitectura Bisericii Învierii de la Sucevița este inclusă în această inovație gândită de moldovenii din perioada medievală, stilul clasic moldovenesc, adică o coabitare a mai multor structuri arhitecturale, Sucevița fiind însă „întruparea unui stil ajuns la maturitateˮ (G. Balș, Bisericile și Mănăstirile Moldovenești din Veacul al XVI – lea, p. 279).

Biserica mănăstirii măsoară 28 metri lungime şi aproape 10 metri lăţime. Pereţii sunt groşi de aproximativ 2 m. Sunt 11 metri până la streașină și aproape 30 metri până la baza crucii de pe turlă. Această pornire spre înălțime este potențată de prezența soclului perimetral supraînălțat, care îi conferă bisericii monumentalitate.

Construcție considerabilă ca dimensiuni pentru perioada respectivă, catoliconul păstrează planul triconc de origine bizantină, într-o formă alungită, fiind compartimentată în: altar, naos, gropniţă (camera funerară), pronaos, pridvor închis (exonartex) și două pridvoare laterale în stil muntenesc. Delimitarea aceasta este specifică edificiilor moldovenești, care au servit nu numai ca spațiu sacru de desfășurare a slujbelor și tainelor bisericii, ci și ca necropolă a fondatorilor.

Altarul este adânc și spațios, luminat de trei ferestre. Este boltit printr-un arc foarte lat spre vest, un arc semicircular și o semicalotă. De o parte și de alta a altarului, se deschid spre vest firidele adânci ale proscomidiarului și diaconiconului, luminate prin câte o ferestruică.

Naosul, cu proporțiile lui ample și armonioase, este lărgit cu spațiile pe care le închid curburile absidelor, cu o frumoasă înălțare datorită turlei care se ridică la 20 metri de sol. Boltirea naosului este cea tradițională: turla moldovenească, constituită pe sistem de arce în consolă, pandantivi și patru arce piezișe.

Gropniţa este acoperită de o boltă semicilindrică transversală, în formă de leagăn. Încăperea este luminată de două ferestre cu glafuri adânci, așezate la capătul firidelor largi de la nord și sud. Ancadramentele ușii dintre naos și camera mormintelor, precum și cel dintre gropniță și pronaos sunt de influență renascentistă.

În partea de nord-vest a încăperii este creată în grosimea zidului o scară în spirală, care duce la tainița de deasupra camerei funerare, boltită tot în semicilindru și prevăzută cu o mică fereastră în zidul dinspre sud. Această încăpere secretă avea rolul de a proteja obiectele valoroase ale mănăstirii, ascunse aici în timpul invaziilor străine.

Pronaosul are o formă dreptunghiulară, cu două cupole despărțite printr-un arc transversal dublou median, sistem de boltire frecvent bisericilor de secol XVI. Este luminat de patru ferestre mari: două pe partea de nord și două pe partea de sud, cu o  mică inegalitate între ele.

„Spațiul amplu rectangular al pronaosului pe direcția est-vest împarte nivelul boltirilor în două travee, fiecare încununată de o cupolă, care la rândul ei străpunge câte o boltă a vela.  Arcul median se descarcă pe pilaștri care fragmentează în două părți pereții laterali ai încăperii. Cei din axul est-vest fiind străbătuți de portaluri cu ancadramente de piatră. Ferestrele de mari dimensiuni au muluri gotice aplatizate și golul separat prin câte un menou în două câmpuri, la origine acoperite cu vitralii de tip rondelă. Glaful ferestrelor este reprezentat nu de o simplă evazare, ci de câte o dublă retragere, fapt care favorizează fragmentarea unora dintre compoziții unificate vizual, dar este doar aparentˮ. (Georgiana Zahariea, Pronaosul și exonartexul bisericii mănăstirii Sucevița, p. 22)

Intrarea în exonartex (pridvorul închis) se face prin cele două uşi laterale, precedate de câte un pridvor deschis. Sistemul de boltire al exonartexului este format din arcuri laterale etajate, având în centru o calotă așezată pe o bază stelată. Este luminat de trei ferestre dispuse pe partea vestică, asemănătoare ca formă celor din pronaos. Pridvorul este închis, cu axul lung perpendicular pe cel general al locașului. Pe pereții de sud și de nord se află cele două intrări cu portaluri care au ancadramente de piatră. Pe peretele de est, intrarea de inspirație gotică este marcată de o deschidere largă, încheiată în arc frânt și decorată cu tradiționalul chenar din piatră sculptată cu toruri și cavete. Ușa de lemn, care face trecerea în pronaos, se păstrează în formă originală încă de când a fost ridicată biserica. Este acoperită cu benzi late de fier și este prevăzută cu o încuietoare groasă, tot din fier, pe care este decupată stema Moldovei și un motiv floral similar celui care decorează lespedea funerară a lui Ieremia Movilă, ctitorul principal al mănăstirii.

Cele două pridvoare mici care preced intrările în biserică de pe laturile de sud şi de nord sunt o prezență inovatoare în această zonă, o notă caracteristică numai arhitecturii Suceviței, fiind inspirate din stilul muntenesc și adăugate bisericii înainte de a fi pictată, ele apărând în tabloul votiv din pictura naosului.  Ca element decorativ, aici a fost utilizat un element oriental, arcada în acoladă, sprijinită pe stâlpi în partea de sud și pe coloane în partea de nord, reprezentând „influenţa arhitecturii munteneşti” (Vasile Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București, 2000, p.

Pridvoarele exterioare sunt diferite prin dimensiuni, stil, structură generală și modalitate de finisare. Aspectul muntenesc pe care îl are pridvorul de nord se conturează prin câte două arcade pereche care se unesc prin arce în acoladă, fiind inspirate din stilul oriental. Ele se sprijină pe două coloane angajate în zid, pe câte un stâlp hexagonal așezat în centrul fiecăreia din cele trei laturi libere și pe două coloane în torsadă la colțuri, totul de zidărie. Este stilizat cu fâșii de cărămidă aparentă și fâșii de tencuială. Imitații de cărămidă împodobesc și arhivoltele arcelor în acoladă. Pridvorul de sud dispune de câte o singură arcadă mare pe fiecare latură, sprijinită pe doi stâlpi angajați în zid și pe alți doi liberi. Arcele în acoladă au tiranți de lemn atât la nord, cât și la sud. ‍

CELE DOUĂ CATAPETESME ALE BISERICII

În mod particular, biserica deține două catapetesme impunătoare, ce se încadrează din punct de vedere tipologic în categoria catapetesmelor elaborate pentru bisericile din ţinuturile româneşti aflate sub ocupaţia austro-ungară. Prin sistemul lor structural şi prin modul de decorare, ele reprezintă o armonioasă îmbinare între influenţele slave de orientare stilistică occidentală şi ecourile înnoitoare ale curentului iluminist, caracteristic secolului al XIX-lea.

Ambele catapetesme sunt sculptate  în lemn de tisa, reproducând forme decorative specifice stilului baroc rococo, având un repertoriu sculptural bogat ornamentat, al cărui vocabular, cu precădere vegetal şi cu motivele decorative mari distanţate între ele, lasă să se citească destul de clar medalioanele pictate şi incluse în structura întregii decoraţii.

Catapeteasma din naos a fost realizată în timpul egumenului Ghenadie, așa cum s-a consemnat pe grinda de deasupra ușilor împărătești: „întru mărirea lui Dumnezeu, cu stăruința soborului, în timpul egumenului Ghenadie s-a înnoit iconostasul sfintei mănăstiri a Învierii din Sucevița, 1801ˮ (traducere din slavonă de Dimitrie Dan). Este organizat în șapte frize etajate, bogat ornamentat cu detalii vegetale, cu motive mari distanțate între ele, lăsând să se întrevadă medalioanele pictate și incluse în structura întregii decorații.

Vrejurile de viță de vie și acant, strugurii, stilizările vegetale și formele geometrice, toate în stucatură aurită, sunt așezate într-un câmp cromatic alternativ verde, albastru și roșu.

Un element aparte, ce se face remarcat prin finețea și eleganța broderiei în lemn policrom, îl reprezintă cele două uși împărătești. Broderia în lemn este delicat decorată, ritmul vrejului viței de vie și a celor șase medalioane pe care le încadrează creând simetrie.

Pictura icoanelor ce împodobesc iconostasul respectă repertoriul iconografic de tradiție bizantină, adică registrul prorocilor, al apostolilor, al praznicelor împărătești, dar introduce și teme noi inspirate din minunile și pătimirile lui Hristos Mântuitorul, care nu sunt familiare registrului tradițional al icoanelor praznicale. Ca exemplu:  Iisus și samarineanca sau Plângerea lui Hristos etc. Pe de altă parte, sunt pictate și teme de influență occidentală.

Este astfel o îmbinare armonioasă între influențele slave de origine stilistică occidentală, manifestate în Moldova în secolele XVII-XVIII și ecourile înnoitoare ale curentului iluminist, caracteristic secolului al XIX-lea. Stilul picturii, cu personaje și peisaje reprezentate în mod realist, incluzând chiar și monahi contemporani realizării iconostasului, se datorează probabil influenței din zona greco-catolică galițiană. Iconostasul are în partea de sus central o monumentală cruce cu Răstignirea Domnului Hristos, flancată de molenii Maica Domnului și Sfântul Ioan Evanghelistul. Frizele sunt ornate cu o decorație în stucatură aurită cu motive vegetale, ca palmete, rozete, frunze de acant și lalele.

A doua catapeteasmă, cu dimensiuni mai reduse, sculptată cu patru ani mai târziu, este situat în pronaos, având nu numai un rol estetic, ci face și o diferență între etapele vieții duhovnicești exprimate în cursul liturgic al slujbelor bisericii, având în vedere că anumite rugăciuni se săvârșeau în această încăpere pregătitoare.

Repertoriul ornamental este dominat de motive vegetale. Comanditarul acesteia a fost ieromonahul Komentarie de la Schitul Mare (mănăstire situată astăzi în Ucraina), după cum reiese din inscripția în limba slavonă ce se află pe peretele de nord al pronaosului, lângă iconostas: „Acest iconostas l-a făcut ieromonahul Komentarie de la Schitul Mare, în anul 1805ˮ (traducere din slavonă de Dr. Ileana Marina Sabados).

Decoraţia exterioară faţadelor bisericii uimeşte prin simplitate, în sensul că se renunţă la şirurile tradiţionale de ocniţe situate sub cornişă, păstrându-se doar firidele înguste dispuse pe abside, care, prin ritmul lor egal şi linia suplă, accentuează proporţiile armonioase ale construcţiei. Această deviaţie de la obişnuinţele decoraţiei tradiţionale este posibil sa se fi datorat dorinţei ctitorilor de a oferi picturii exterioare o suprafaţă cât mai mare de desfăşurare. Astfel, „linia arhitectonică e pură, în simplitatea ei având ceva clasicˮ (M. A. Musicescu și M. Berza, Mănăstirea Sucevița p. 28)

Tradițională în linii mari, ritmica fațadelor rămâne echilibrată: un zid drept, care corespunde în interior pronaosului și camerei mormintelor, și cele trei abside. Între curbura lină a acestora și zidul drept se intercalează contraforții subțiri și înalți (șapte pe toată suprafața bisericii), cu copertine de piatră, indicând în exterior împărțirea interioară. Delimitarea pe care aceștia o aduc în alternanța domoală de suprafețe drepte și curbe a fațadelor, este atenuată datorită șirului continuu de firide care proliferează absidele. Pornind de la soclu și încheindu-se în semicerc, aproape de nivelul limitei superioare a contraforților, aceste firide – câte cinci la absidele laterale și unsprezece la cea centrală – creează un ritm de reliefare pe verticală ce constituie singura decorație arhitecturală a monumentului. Fațada de vest este încadrată de doi contraforți puternici.

Turla bisericii este așezată pe trei baze, prima de secțiune pătrată, celelalte două fiind stelate, cu câte douăsprezece vârfuri și douăzeci și patru de laturi. Avem de a face aici cu inovații: apariția bazei pătrate și înmulțirea de la opt la douăsprezece a vârfurilor bazelor stelate.

Tamburul, octogonal în exterior, este decorat pe fiecare dintre fețe cu câte o firidă lungă încheiată prin două arcuri geminate, cu o consolă mediană; deasupra fiecărei firide se află câte trei rânduri de ocnițe semicirculare. Cele patru ferestre, cu chenar de piatră, se încheie cu un arc în acoladă, inovație ce apare pentru întâia oară tot la Sucevița (Radu Constantinescu, Mircea Sfârlea, Monumente religioase, p. 131).

Acoperișul bisericii este realizat potrivit sistemului de acoperire moldovenesc, fiecare parte a bisericii avându-și propriul ei ancadrament. Acesta pune în valoare înălțimea turlei. Acoperișul este din șindrilă, cu panta repede, cu streșinile lăsate peste ziduri pentru a le proteja. Este o formă caracteristică a bisericilor și caselor țărănești din zonă.

Pe acoperiș se găsesc șapte cruci de fier, având la baza fiecăreia semiluna, care „interpretează romantic drept un simbol al victoriei Crucii asupra lumii mahomedane” (I. D. Ștefănescu, Originea și evoluția unor teme care apar în arta bisericească, p. 52).

Prin proporțiile, liniile și elementele ei arhitecturale, biserica mănăstirii Sucevița apare cercetătorilor ca un monument care vădește măiestria și gustul artistic al meșterilor și ctitorilor ei.  „Sucevița nu constituie nici o sinteză a tradiției, nici un epigon, nici o simplă copie, ci ca toate marile monumente moldovenești, ea își are o personalitate bine definită, rod al unei ambianțe artistice și al unui nivel de cultură specifice acestui final de ciclu de creație început încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Dacă arhitectura Suceviței nu mai este clasică, cu toată îmbinarea de elemente specifice multor monumente mai vechi, cu un început de influență muntenească și cu câteva inovații, ea se încadrează totuși firesc și armonios în stilul și viziunea specifice arhitecturii religioase moldovenești, fiind astfel ultima verigă în lanțul neîntrerupt al realizărilor artistice ale Moldovei secolului al XVI-leaˮ (Maria Ana Musicescu, Mănăstirea Sucevița, p. 15).

INCINTA MĂNĂSTIRII

Mănăstirea se descoperă ca o cetate medievală. Incinta mănăstirii este un patrulater cu laturile de 100 și 104 metri, realizat din ziduri înalte de aproape 7 metri și groase de 3 metri, construite din piatră brută și mortar, prevăzute cu contraforți, metereze, patru turnuri de colț, iar altul peste gangul intrării și un drum de strajă, reconstituit astăzi doar parțial.

Trei dintre turnurile de colţ din zidurile cetății, cele de nord-est, sud-est şi sud-vest au planul octogonal şi diferă ca înălţime, respectiv: trei, cinci și două nivele.

Cel de-al patrulea turn de colţ, cel al clopotniţei, situat în partea de nord-vest a incintei, are planul pătrat şi este prevăzut spre exterior cu trei masive contraforturi etajate, adăugate  pentru întărire.

În clopotniţă sunt cele două clopote donate de ctitori, cu anul donației, 1605, imprimate cu scena Învierii Domnului – hramul mănăstirii, stema Moldovei şi blazonul familiei Movilă – două spade încrucișate. Alte inscripţii ulterioare amintesc de reînnoirea clopotelor în anul 1720. Scara către clopotniţă este săpată în grosimea zidului, încăperea clopotelor fiind luminată de patru deschideri largi.

Turnul de intrare în curtea mănăstirii are planul pătrat şi este poziţionat în mijlocul laturii nordice, fiind străjuit în afara incintei de doi contraforți impozanți. Turnul are deasupra gangului boltit două etaje, dintre care primul este destinat paraclisului Buna Vestire, de plan dreptunghiular, cu absida altarului săpată în grosimea zidului. Luminarea paraclisului se face prin două ferestre cu rame de piatră în semicerc, așezate în zidul de miazănoapte. Faţada exterioară a turnului de intrare prezintă o lunetă în care este pictată scena Învierii Domnului, ilustrând hramul mănăstirii, iar deasupra acesteia este stema Moldovei, sculptată în piatră.

Intrarea în incintă se face printr-o poartă din lemn masiv, îmbrăcată la exterior în fier forjat, frumos ornamentat.

Drumul de strajă de pe latura de nord a fost închis în secolul al XIX-lea cu o galerie din lemn ale cărei ferestre mai păstrează încă geamurile de epocă, lucrate manual. Între turnul-clopotniţă şi turnul de intrare, galeria prezintă un foişor profilat, supraînălţat de un mic turn şi susţinut de o elegantă coloană de lemn sculptată în torsadă, pe al cărei capitel ionic se află înscris anul 1867 (data la care s-a construit probabil galeria).

Pe latura estică a zidului de incintă, se află: stăreţia, sala de protocol, arhondaricul, chilii, paraclisul unde se slujește zilnic și trapeza pentru obște. Tot pe această latură, dar la etaj, într-o sală de dimensiuni mari, se află muzeul mănăstirii.

Procesul de restaurare generală a complexului arhitectural de la Mănăstirea Sucevița a început în anii 1960-1970 odată cu intervențiile conduse de arh. Ioana Grigorescu și Nicolae Diaconu. Prin restaurarea complexului monahal s-a urmărit identificarea și punerea în valoare a aspectului original, adoptându-se soluții tehnice moderne cum ar fi betonul armat aparent, cu ajutorul căruia s-au refăcut arce, bolți, precum și cele două foișoare ale corpului de clădiri dinspre latura de est. Aceste elemente s-au reconstituit pe baza urmelor păstrate și prin analogie cu alte monumente din epocă, urmărind în același timp diferențierea zonei originale față de intervenția restauratorului.

Restaurată de către specialiştii Direcţiei Monumentelor Istorice, în cursul amplelor lucrări din perioada 1960 – 1970, în spiritul arhitecturii medievale moldoveneşti, latura de est mai păstrează din corpul original segmentul de clădire situat între cele două foişoare deschise. Sub foișoare sunt intrările în beciurile adânci, boltite în leagăn.

În timpul lucrărilor de cercetare arheologică din perioada menționată, s-au descoperit și au fost puse în valoare ruinele unei case domnești, situată în partea nordică. Aceste vestigii au fost restaurate recent.

Trebuie menționat faptul că, pe lângă ampla restaurare de la nivelul arhitecturii au mai existat alte două intervenții punctuale de salvare a unor fragmente de pictură desprinse, la exterior.

O amplă etapă de restaurare a picturilor murale a debutat în anul 1989, când restauratorii Tatiana Pogonat și Oliviu Boldura au efectuat primele intervenții de urgență pe fațada de nord, în zona inferioară a „Scării Virtuților” pentru fixarea stratului de culoare în curs de degradare. Acest efort susținut de restaurare a picturilor murale a fost continuat de către mănăstire până în zilele noastre.

Cutremurele și intemperiile au dus la degradări firești ale unora dintre elementele care alcătuiesc ansamblul mănăstirii. Astfel, în anul 2005 s-a început înlocuirea învelitoarei de eternit a zidurilor, cu una din tablă de aramă, iar în mansarda laturii de est, sub coordonarea arhitecților Constanța Carp și Paul Felican, s-au amenajat chilii pentru maici. În anii 2020- 2022 s-a desfășurat un proiect mai amplu de restaurare, în urma căruia a fost reabilitat acoperișul bisericii, fiind reacoperit cu șiță/draniță și lărgite marginile pentru protejarea picturii, de asemenea au fost refăcute acoperișurile la turnul clopotniță, și turnul de sud-vest din cadrul incintei. Această restaurare a presupus revizuirea confecțiilor de lemn ale șarpantei, înlocuirea cu șiță nouă a învelitoarei bisericii monument și revizuirea instalației electrice și de paratrăsnet.  

BIBLIOGRAFIE:

Balș, G., Bisericile și Mănăstirile Moldovenești din Veacul al XVI – lea, Tiparul Cultura Națională, București, 1928.

Constantinescu, Radu și Sfârlea, Mircea, Monumente religioase, Ed. Editis, București, 1994.

Cozmei, stavr. Mihaela, Robu, Anastasie, „Conservarea și restaurarea iconostasului bisericii mari a mănăstirii Sucevițaˮ, în Movileștii. Istorie și spiritualitate românească. III. Artă. Restaurare, Sfânta Mănăstire Sucevița, 2007.

Dan, Dimitrie, Mănăstirea Sucevița. Cu anexe de documente ale Suceviței și Schitului celui Mare, Tipografia Bucovina, București, 1923.

Drăguț, Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București, 2000.

Musicescu, Maria Ana, Mănăstirea Sucevița, Editura Meridiane, București, 1965.

Musicescu, M. A. și Berza, M., Mănăstirea Sucevița, Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1958.

Săsăujan, Prof. Univ. Dr. Mihail-Simion, Coabitare culturală și confesională în Moldova sec. XV-XVI, în Altarul Banatului, 7/9 (2004), pp. 116-123.

Ștefănescu, I.D., Originea și evoluția unor teme care apar în arta bisericească, în MMS, anul  XV, nr. 1-2, ian.-feb., 1964.

Zahariea, Georgiana Cristina, Pronaosul și exonartexul bisericii mănăstirii Sucevița. Compoziție și stil din perspectiva restaurării, teză de doctorat, Iași, 2017, coordonator științific: Prof. univ. dr. Tereza Sinigalia.