Arhitectura Ansamblului Monarhal

Construită în stil clasic moldovenesc, în 1582-1586, de către familia Movilă, mănăstirea Sucevița apare astăzi ca o fortăreață medievală, ce are în centru Biserica Învierii Domnului.

Ansamblul se păstrează în formă autentică în cea mai mare parte, iar arhitectura constituie o sinteză reușită a celor mai importante forme de construcţie ecleziastică din Moldova veacurilor XV-XVI.

Biserica Învierii Domnului

Biserica este construită în stilul clasic moldovenesc, care este o formă arhitecturală originală și proprie acestei regiuni. Cristalizat în timpul Sfântului voievod Ştefan cel Mare, stilul moldovenesc este o îmbinare a mai multor forme arhitecturale. Componenta fundamentală a acestui stil este structura bizantină, manifestată în planul trilobat/treflat al bisericii, în sistemul de acoperire prin bolți, decorul extern, la care s-au adăugat elementele apusene, gotice, cum sunt contraforții, arcele bolților, arcul frânt al ferestrelor și ușilor, chenarele, forma acoperișurilor de la turle. La toate acestea au fost adăugate elemente autohtone, tradiționale și regionale, adică forme de creație ale meșterilor locali, regăsite în vechile biserici de lemn din Moldova, dar și în casele țărănești din această zonă.

Arhitectura Bisericii Învierii de la Sucevița este inclusă în această inovație gândită de moldovenii din perioada medievală, stilul clasic moldovenesc, adică o coabitare a mai multor structuri arhitecturale, Sucevița fiind însă „întruparea unui stil ajuns la maturitateˮ (G. Balș, Bisericile și Mănăstirile Moldovenești din Veacul al XVI – lea, p. 279).

Biserica mănăstirii măsoară 28 metri lungime şi aproape 10 metri lăţime. Pereţii sunt groşi de aproximativ 2 m. Sunt 11 metri până la streașină și aproape 30 metri până la baza crucii de pe turlă. Această pornire spre înălțime este potențată de prezența soclului perimetral supraînălțat, care îi conferă bisericii monumentalitate.

Construcție considerabilă ca dimensiuni pentru perioada respectivă, catoliconul păstrează planul triconc de origine bizantină, într-o formă alungită, fiind compartimentată în: altar, naos, gropniţă (camera funerară), pronaos, pridvor închis (exonartex) și două pridvoare laterale în stil muntenesc. Delimitarea aceasta este specifică edificiilor moldovenești, care au servit nu numai ca spațiu sacru de desfășurare a slujbelor și tainelor bisericii, ci și ca necropolă a fondatorilor.

Altarul este adânc și spațios, luminat de trei ferestre. Este boltit printr-un arc foarte lat spre vest, un arc semicircular și o semicalotă. De o parte și de alta a altarului, se deschid spre vest firidele adânci ale proscomidiarului și diaconiconului, luminate prin câte o ferestruică.

Naosul, cu proporțiile lui ample și armonioase, este lărgit cu spațiile pe care le închid curburile absidelor, cu o frumoasă înălțare datorită turlei care se ridică la 20 metri de sol. Boltirea naosului este cea tradițională: turla moldovenească, constituită pe sistem de arce în consolă, pandantivi și patru arce piezișe.

Gropniţa este acoperită de o boltă semicilindrică transversală, în formă de leagăn. Încăperea este luminată de două ferestre cu glafuri adânci, așezate la capătul firidelor largi de la nord și sud. Ancadramentele ușii dintre naos și camera mormintelor, precum și cel dintre gropniță și pronaos sunt de influență renascentistă.

În partea de nord-vest a încăperii este creată în grosimea zidului o scară în spirală, care duce la tainița de deasupra camerei funerare, boltită tot în semicilindru și prevăzută cu o mică fereastră în zidul dinspre sud. Această încăpere secretă avea rolul de a proteja obiectele valoroase ale mănăstirii, ascunse aici în timpul invaziilor străine.