Mănăstirea Sucevița – Ctitoria Familiei Boierilor Movilești

Mărturie peste veacuri a istoriei monahismului românesc ortodox în această parte de țară, Mănăstirea Sucevița este una dintre comorile patrimoniului universal prin valoarea sa istorică și artistică, fiind înscrisă în lista patrimoniului mondial UNESCO din anul 2010.

Cea mai bine conservată dintre toate ansamblurile picturale ale artei medievale din nordul Moldovei, biserica Învierii se prezintă sub aspectul unei „cărţi ilustrate”, impresie dată de multitudinea scenelor care acoperă aproape în întregime pereţii bisericii, atât în interior, cât și în exterior. În pictura Suceviței pare că este ilustrată toată istoria lumii cu Dumnezeu, istoria iubirii lui Dumnezeu față de creația Sa. Iar aceasta o face un chivot universal ce se oferă întregii lumi.

Biserica văzută este imaginea materială a Bisericii nevăzute din ceruri, fața inițială a Împărăției lui Dumnezeu. Iconografia mănăstirii Sucevița împlinește această realitate, atât prin conceptul ei teologic, dar și prin maniera în care picturile constituie o formă de mărturisire a adevărului de credință. Este imaginea originală a unui mod de a gândi, o expresie a personalității creatorilor și a fondatorilor ei.

Biserica Învierii Domnului a mănăstirii Sucevița deține cel mai complex program iconografic pentru perioada istorică respectivă, pictura desfășurându-se pe o suprafață de peste 1500 de metri pătrați, atât în interior, cât și în exteriorul bisericii.

Este cel din urmă discurs mural de acest fel din perioada medievală, ultima biserică cu pictură exterioară, fiind denumită „testamentul artei moldoveneștiˮ (Paul Henry – Monumente din Moldova de nord de la origini până la sfârșitul secolului al XVI-lea). Această pictură interioară, dar mai ales exterioară este expresia unei arte profund originale, izvorâtă din credința și din trăirea poporului român din acele vremuri.

Mănăstirea Sucevița este „ultimul monument reprezentativ pentru stilul arhitectonic cristalizat în epoca lui Ștefan cel Mare și păstrător al ultimului ansamblu important de pictură murală legat de marea tradiție a secolului al XVI-leaˮ (Vasile Drăguț, Pictura murală din Moldova sec. XV-XVI).

Potrivit însemnărilor ieromonahului Enoh, scrise pe un vechi tipicon al Sfântului Sava (1431), aflat în inventarul mănăstirii Sucevița, lucrările de pictură la Biserica Învierii au început în anul 1595, în timpul domniei lui Ieremia Movilă, comanditarul acesteia, și al egumeniei ieromonahului Visarion, fiind executate de doi frați moldoveni, Ion și Sofronie, împreună cu o echipă de ucenici, exponenți ai școlii de pictură moldovenești (Victor Brătulescu, Pictura Suceviței și datarea ei).

Zugravii mănăstirii Sucevița au avut o știință remarcabilă în arta decorației, fiind maeștri desăvârșiți în pictura bizantină, dar având și cunoștințe despre arta occidentală, fapt ce i-a influențat ulterior în gândirea compoziției și tehnicii, reușind să impună frescelor o viziune nouă, inconfundabilă, caracterizată prin dinamismul compozițiilor și al personajelor și prin pictura narativă și decorativă. Se constată o libertate în facilitatea cu care ei și-au asumat tradiția artei bisericești locale și universale.

Anumite teme ale iconografiei interioare și exterioare conduc la ideea că mentorul spiritual al picturii bisericii mănăstirii ar putea fi mitropolitul Gheorghe Movilă. Acest fapt este evident nu numai din complexitatea teologică a picturii, ci și din prezența anumitor compoziții iconice relevante pentru mitropolit. Există elemente în programul iconografic al Suceviței care trimit către biografia istorică și culturală a fondatorilor ei. Mitropolitul Gheorghe Movilă este și cel care a inițiat construcția bisericii, în anul 1582, când era episcop de Rădăuți.

În cazul mănăstirii Sucevița putem vorbi despre o sinteză originală autohtonă, deosebită și unică în fața tuturor ctitoriilor de până la ea, dar și de după ea. De inspirație isihastă, veșmântul vizual al spațiului liturgic este ca un poem al realităților și al vieții secolului al XVI-lea, unde „totul este strict bizantin și în același timp totul foarte nouˮ (Wilhelm Nyssen, Pământ cântând în imagini). În această direcție, unii cercetători vorbesc despre un model de coabitare culturală și confesională, identificat cu secole în urmă pe pământul românesc al Moldovei, pe diferite paliere: spiritual, doctrinar, canonic, istoric, cultural și artistic, menționând influențele externe ale curentelor artistice, care au ajutat școala de pictură moldovenească să se dezvolte, păstrându-și totuși particularitățile iconografice și stilistice proprii. Astfel, prin contactul cu atelierele de pictură ale țărilor limitrofe, dar și preluând elemente din pictura apuseană sau cea italo-cretană, pe un fundament al curentelor de pictură bizantină al școlii macedonene, dar și al celei cretane, care pătrunseseră deja la începutul secolului al XV-lea, se conturează în Moldova un stil propriu în pictură, original și bine definit. „Ștefan cel Mare și urmașii săi la tronul Moldovei au desfășurat o uriașă activitate în folosul culturii și artelor, ctitoriile lor atât de numeroase și atât de bogat înzestrate făcând posibilă progresiva închegare a unui stil propriu arhitecturii din Moldova, stimulând maturitatea unei școli de pictură, impresionante fiind deopotrivă realizările în domeniul broderiei, manuscriselor miniate etc. (Vasile Drăguț, Arta creștină în România).

Epoca artistică a Movileștilor este marcată de apariția unor inovații iconografice pe fundalul unei tematici tradiționale. Există o serie de trăsături noi în concepția iconografică, compoziție și colorit care o singularizează.

Pictura de la mănăstirea Sucevița a fost realizată după canonul medieval, după erminia moștenită în Moldova de la înaintași, dar cu multe inovații, particularități și inserții personale ale fondatorilor, unele subtile, altele afișate direct, ca mod de manifestare a credinței și a personalității lor. Programul iconic este expresia unei epoci creatoare extraordinare, ce revelează spiritualitatea oamenilor care l-au gândit și dorința poporului român de a-și păstra libertatea și autenticitatea artistică, pe temeiul mărturisirii dreptei credințe.  

În repertoriul inovațiilor iconografice enumerăm: Scara virtuților, Viața lui Moise, Geneza, Acoperământul Maicii Domnului, Încoronarea Fecioarei, Arătarea Maicii Domnului Sfântului Serghie de Radonej, trei reprezentări ale temei Înțelepciunea lui Dumnezeu-Sfânta Sofia, Unule-Născut, Ce te vom numi, Maica Domnului – Rugul Aprins, Hristos – Vița, Momentul Epiclezei (rugăciunea mitropolitului Gheorghe din al doilea tablou votiv), Apocalipsa și altele.  

Culoarea predominantă în iconografia bisericii de la Sucevița este verde. Astfel, culoarea specifică mănăstirii este culoarea învierii, a reînnoirii duhovnicești, a renașterii prin rugăciune și cunoaștere a lui Dumnezeu. Această culoare simbolizează prezența Duhului Sfânt care se pogoară peste Biserica lui Hristos și peste întreaga creație.

Semnificația picturii este multiplă, pe mai multe direcții. Reprezentările iconografice transmit mesaje teologice - dogmatice și liturgice, având în mod evident și un sens didactic, pedagogic, dar transmit și referințe politic-istorice inserate ca secvențe în anumite scene, transmițând astfel, subliminal, momente istorice din viața Țărilor Române și a Movileștilor. În acest fel, mănăstirea nu a fost numai un lăcaș al rugăciunii, ci, prin pictura ei, a constituit și o mărturisire vizuală a adevărului de credință privind înnomenirea și întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu, dar și a unor evenimente istorice, a dezideratelor fondatorilor și a ambițiilor lor culturale și politice.

‍

În contextul polemicii împotriva curentelor protestante, antitrinitare, constatăm un vocabular iconografic specific. Nu întâmplător, sunt pictate nu mai puțin de douăsprezece reprezentări ale Sfintei Treimi, care devine astfel ocrotitoarea supremă a locașului, dar și a familiei ctitorilor, ei brodându-și icoana Sfintei Treimi și pe acoperămintele de morminte.

În pictura Suceviței stă încifrat mesajul de proclamare a credinței nealterate, de mărturisire ortodoxă în universalitatea ei: „Nici pe deasupra, nici pe dedesubt, ci pe dinlăuntru. Cu alte cuvinte, mănăstirile se cer privite, deopotrivă, și ca așezări încântătoare, și ca documente istorice, și ca opere de artă, dar toate acestea numai ca repere pentru a pătrunde în sacralitatea lorˮ (Mitropolitul Bartolomeu Anania, Cerurile Oltului).