Mănăstirea Sucevița – Ctitoria Familiei Boierilor Movilești

Biserica Învierea Domnului este pictată în exterior aproape complet, cu excepția peretelui de vest și a unei mici porțiuni de pe frontispiciul nordic.

„Desfășurată în plan, pictura exterioară de la Sucevița indică o alternanță destul de riguroasă, supusă în chip logic și firesc necesităților arhitecturale, alternanță care, departe de a dăuna ansamblului, îi acordă un ritm și o simetrie, care în același timp ușurează citirea scenelor și permite surprinderea valorilor de linie, de culoare și de compoziție ale frescelorˮ (M. A. Musicescu și M. Berza, Mănăstirea Sucevița).

Iconografia exterioară a Suceviței nu mai păstrează temele eroice, precum alte ansambluri monahale dinaintea ei, acestea fiind înlocuite cu scene de meditație teologică.

Scara Virtuților

Această compoziție iconografică, de dimensiuni mari, ce a fost pictată pe peretele nordic al edificiului, reprezintă imaginea-simbol a mănăstirii Sucevița. Este ilustrarea tratatului ascetic de morală întocmit de Sfântul Ioan Scărarul în secolul al VII-lea, către sfârșitul vieții sale. Scara este o metaforă a existenței umane, asemănătoare viziunii Patriarhului Iacob. Sunt pictați monahi care se îndreaptă, în mișcare dinamică, către Hristos, care așteaptă la capătul de sus al scării, dar urcușul duhovnicesc spre Împărăția Cerurilor, trecând prin aceste trepte, care sunt niște stări ale strădaniei umane, este destinat tuturor credincioșilor. Scara virtuților sau scara dumnezeiescului urcuș în care este antrenată fiecare persoană, este o cale de desăvârșire, de recâștigare a raiului pierdut în urma păcatului și a neascultării adamice. Această aspirație către desăvârșire necesită etape de parcurs, care sunt treptele scării, adică virtuțile ce trebuie lucrate neîncetat în viața omului. Numele fiecărei virtuți este inscripționat imediat lângă treaptă. Această reprezentare a scării virtuților este considerată una dintre cele mai valoroase compoziții ale picturii medievale românești.

Mesajul pedagogic pe care îl transmite este că fiecare persoană este datoare să lucreze neîncetat în viață virtuțile, să le transforme în stări permanente ale existenței. În această idee, Sfântul Grigorie de Nyssa spune, în mod plastic, că „fiecare dintre noi este pictorul propriei vieți. Sufletul nostru este ca o pânză; virtuțile sunt culorile; Iisus Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictămˮ (PSB, Grigorie de Nyssa, Scrieri II).

Reprezentarea de aici a cărții Sfântului Ioan Scărarul este singulară, nicăieri în lume nu mai apare în felul acesta dinamic și de un dramatism pilduitor. Scara este pe diagonală, creând două realități antinomice: separă armonia desăvârșită a îngerilor de deasupra celor care urcă, de haosul demonilor din partea de jos a scării. Îngerii sunt mesageri activi ai voii iubitoare a lui Dumnezeu, sunt pregătiți să intervină la rugăciunea omului și de asemenea să-l și încununeze pe acesta când lupta se va sfârși.

Intensitatea cu care sunt redate stările sufletești, dar și antiteza dintre dezordinea demonilor și armonia perfectă a cetelor de îngeri sunt de o manieră impresionantă, unică. Deasupra ierarhia îngerească, iar dedesubt nonierarhia, haosul care se mistuie în gura unui balaur -personificare a iadului. Balaurul nu este doar o realitate exclusivă a Judecății de Apoi, ci el este prezent pe tot parcursul existenței materiale. Ceea ce trebuie să facă omul este să stăruiască într-o menținere în echilibru pe această diagonală, adică să trăiască în virtute, participând la Tainele Bisericii.

Anumiți teologi consideră scara ca fiind o imagine a Bisericii lui Hristos, sprijinită de porțile cerului, de care toți credincioșii se țin, pentru a păși împreună cu Mântuitorul în Împărăția Tatălui Său. Tainele Bisericii duc către desăvârșire. Starea culminantă a vieții duhovnicești este starea omului credincios ridicat mai presus de nivelul puterilor sale nu prin sine, ci prin lucrarea Duhului Sfânt.

Deși în tratatul de morală al Sfântului Ioan Scărarul sunt 30 de trepte ale scării, corespunzătoare anilor lui Iisus Hristos înainte de propovăduire, ani de viață tainică, aici sunt reprezentate 32 de virtuți, iar ultima treaptă, cea a dragostei, a 33-a, este atribuită chiar lui Hristos Mântuitorul, care așteaptă la capătul scării, aplecându-Se, cu brațele întinse pentru a prinde pe cei care se află angajați în această luptă duhovnicească, pe această scară a virtuților. Dumnezeu este dragoste, așadar dragostea este sensul tuturor celorlalte virtuți. Prin Hristos sufletul pășește în veșnicie pentru că „Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a îndumnezei treptat pe om. Viața creștinului primind în sine Duhul lui Hristos urcă, cu ajutorul Lui, pe scara virtuților, până la unirea deplină cu Hristos în iubire. În chipul lui Hristos domină trăsăturile iubirii atotcuprinzătoare și transformatoare ale drumului viețiiˮ (W. Nyssen, Pământ cântând în imagini).

Ultimele trepte ale scării sunt cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, aceasta din urmă fiind reprezentată chiar de Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, care așteaptă, la capătul de sus al scării, cu mâna Sa întinsă, ca să-i prindă pe cei care se află în această lucrare duhovnicească. Pe filacterul din dreptul Lui este inscripția în limba slavonă bisericească: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voiˮ (Matei 11, 28). Deasupra lui Hristos sunt porțile Raiului deschise de sinaxe de îngeri. Așadar trecerea către veșnicie se face prin Hristos, iubirea fiind cea care deschide porțile Raiului și cu care sufletul va merge în veșnicie.

Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae observă că „Sfântul Ioan Scărarul nu privește treptele urcușului ca pe niște stări care pot fi lăsate în urmă, ci ca pe niște stări permanente. Aceste stări sufletești alcătuiesc un tot și el trebuie adâncit continuu toată viața... Creșterea duhovnicească are caracterul unui urcuș mai mult în sensul unei intensificări a trăirii duhovnicești și al unui urcuș pe trepte diferite, în sensul unei treptate evidențieri când a unora, când a altora din aspectele diferite ale virtuților cuprinse potențial în starea totală a sufletului ce se mișcă spre Dumnezeu... Păcatele reprezintă coborârea spiritului la lume și la trup, căderea din legătura cu Subiectul dumnezeiesc nesfârșit în viață și în iubire... Creșterea spirituală a omului constă propriu-zis într-o curățire sufletească și trupească, ce face pe om transparent pentru Dumnezeu, capabil de legătura cu Dumnezeu... Credința, nădejdea și dragostea sunt legături culminante ale sufletului cu Dumnezeu. Cu deosebire, iubirea reprezintă treapta prin care scara se rezemă pe deschizătura cerului, prin care primește Hristos pe cei ce s-au curățit și s-au pocăit în brațele Sale sau la pieptul iubirii Sale nesfârșite. Căci, în iubire, ei sunt deplin uniți cu Hristos pentru totdeauna...ˮ (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Introducere, Filocalia IX).

‍

Izgonirea din Rai și viața Sfântului Pahomie

Pe peretele nordic al Bisericii Învierii este o interacțiune iconică: primul registru de sub cornișă este al heruvimilor și serafimilor. Dedesubt este ilustrată o parte din geneză, incluzând și ultimul moment, acela al izgonirii lui Adam din Rai. Sub aceste reprezentări ale viețuirii în Rai și apoi ale izgonirii, se desfășoară scara virtuților, alături de câteva scene concludente din Viața Sfântului Pahomie, ascetul care, prin descoperire îngerească, a întemeiat în secolul 4, în Egipt, șapte mănăstiri de călugări și una de maici, toate având viețuire cenobitică. Pentru toți el a stabilit regulile de viață monahală potrivit îndrumărilor primite direct de la un înger trimis de Dumnezeu, acestea devenind în timp tiparul pentru mănăstirile cu viață comunitară, de obște. Această viețuire monahală este specifică și mănăstirii Sucevița.

Compozițiile de pe acest perete al bisericii sunt într-o interacțiune iconică. Astfel scara virtuților este posibilitatea de reîntoarcere a lui Adam în Paradisul pierdut, această reîntoarcere fiind condiționată de lucrarea virtuților, Adam simbolizând întreg neamul omenesc. Pe de altă parte, un alt mod de recâștigare a Raiului pierdut prin neascultarea lui Adam, este viețuirea monahală, reprezentată de Sfântul Pahomie. Prin viețuirea monahală se înțeleg cele trei voturi esențiale ale vieții călugărești (ascultarea, sărăcia, curăția sau fecioria), primul dintre ele fiind cel al ascultării. Așadar, aceste imagini sunt în interdependență.

Rugăciunea Tuturor Sfinților

Pe cele trei abside exterioare se desfășoară, pe șapte registre, cea mai amplă compoziție în frescă: Rugăciunea Tuturor Sfinților. Este o procesiune a îngerilor, prorocilor, apostolilor, arhiereilor, martirilor și monahilor care se îndreaptă în rugăciune spre axul altarului, unde este pictat Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel, fiecărui registru de sfinți îi corespunde semnificația teologică a câte unui ipostas hristic: heruvimilor și serafimilor – Hristos Cel Vechi de Zile, cetelor îngerești - Hristos Emanuel, cetei prorocilor - icoana Întrupării (Fecioara Maria cu pruncul Iisus), apostolilor – Hristos Arhiereu, arhiereilor - Hristos  în potir, ipostasul euharistic fiind încadrat aici de Deisis (Fecioara Maria și Sfântul Ioan Botezătorul, înfățișând rugăciunea Bisericii, nunta Mielului cu Biserica și cu sufletul creștin). După registrul martirilor, ultima procesiune este cea a monahilor, a asceților (cuvioși și cuvioase), iar central, pe micul contrafort, este reprezentat Sfântul Ioan Botezătorul, înaripat și cu capul în mâini. El este un model al monahismului, pentru că viețuirea sa a fost prin excelență una monahală. Pe filacterul său este îndemnul la pocăință: „Pocăiți-vă ca s-a apropiat Împărăția Cerurilorˮ. Această scenă este limitată în partea de jos de un hotar asemănător coloanei infinitului, ce simbolizează atemporalitatea, veșnicia.

Ampla compoziție iconică a fost interpretată ca fiind Rugăciunea Tuturor Sfinților în Împărăția Cerurilor, Marele Deisis, Cinul, Liturghia neîncetată a sfinților sau Ospățul veșnic, euharistic.

        Pictorul și teologul Sorin Dumitrescu consideră Marea Rugăciune a Sfinților ca fiind o continuare a Judecății de Apoi, simbolizând un ospăț veșnic, euharistic, un praznic ceresc continuu al sfinților în Împărăția lui Dumnezeu, o liturghie veșnică. Biserica devine astfel un palat dumnezeiesc al ospățului, un chivot înconjurat și protejat de frize de îngeri într-o  sfântă sărbătoare duhovnicească. Fiecare ceată are propria sa expresie mistică și propria sa cântare, specifice darului și chemării de care s-a învrednicit.

Praznicul Tuturor Sfinților reprezintă simbolul liturgic al Marelui Ospăț, al Marelui Praznic Ceresc – o liturghie neîncetată a sfinților în Împărăția lui Dumnezeu.

Arborele lui Iesei

A fost reprezentat în aproape toate formele de artă creștină, iar în programul iconografic medieval românesc al bisericilor este una dintre temele obligatorii. Pe peretele sudic al bisericii Învierii este cea mai complexă scenă de acest fel din toată arta moldovenească, conținând peste 100 de ramificații, unele persoane ilustrate aici apărând pentru prima dată într-o compoziție de acest fel. Este, așadar, cel mai bogat arbore genealogic din pictura moldovenească.

Arborele lui Iesei apare ca o eflorescență ce simbolizează genealogia Mântuitorului Iisus Hristos, pornind de la prorocia lui Isaia: „O Mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un Lăstar din rădăcinile lui va daˮ (Isaia 11, 1). Ilustrarea îl înfățișează pe Iesei, tatăl profetului David, dormind, iar din pieptul lui răsare tulpina unei vițe, din care se desfac trei ramuri principale, ce pornesc în direcții diferite, rostogolindu-se în medalioane vegetale. În interiorul acestora sunt zugrăvite miniatural chipuri ale strămoșilor după trup ai Mântuitorului, enumerați în cartea genealogiei Sale: până la David, fiul lui Iesei, și acesta din urmă ca „rădăcinăˮ (Matei 1, 1-17, Luca 3, 23-38). Arborele este gândit pe axe verticale. În această structură sunt pictate și chipurile prorocilor care au prezis întruparea și nașterea Domnului Iisus Hristos din Fecioara Maria. Este o narațiune iconică ce se desfășoară sinuos, trecând prin istoria Vechiului Testament și oprindu-se la evenimente profetice despre Mântuitorul lumii sau chiar profeții revelate direct. Arborele este un simbol al continuității dintre Vechiul și Noul Testament. Are un caracter labirintic, vlăstarele ducând către rodul deplin, pictat central-sus, care este Hristos Însuși.

La baza arborelui, și în legătură semantică cu el, sunt pictați 14 filozofi antici: Porfirie, Goliud, Umid, Vason, Ason, Astakus, Udin, Selim, Sofocle, Platon, Aristotel, Pitagora, Saul, Sibila. Pe filacterele lor albe sunt cuvinte despre Mesia, care a venit la toate neamurile, ceea ce semnifică faptul că dragostea lui Dumnezeu lucrează și în popoarele păgâne. Prin profeții Vechiului Testament se arată revelația supranaturală a lui Dumnezeu, iar prin filozofii antici revelația naturală. Din această interacțiune iconică se evidențiază și ideea unei complementarități a credinței și științei, ele neexcluzându-se una pe cealaltă.

Acoperământul Maicii Domnului

Această rugăciune adresată Maicii Domnului este o imagine de inspirație rusească și este unică în programul iconografic medieval moldovenesc. Icoana este realizată după evenimentul istoric din secolul al IX-lea, petrecut în Biserica din Vlaherne, când Împărăteasa Cerurilor s-a descoperit Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, în timp ce se ruga pentru cei care erau adunați în locașul sfânt. Apoi a fost văzută întinzându-și sfântul ei acoperământ peste toți oamenii aflați în biserică, în semn de ocrotire. Întreaga iconografie a acestui edificiu reprezintă, de fapt, o rugăciune neîncetată către Hristos, Fecioara Maria și Sfinții Bisericii lui Dumnezeu. Acoperământul Maicii Domnului o arată pe Născătoarea de Dumnezeu în veșminte aurii („Șezut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețatăˮ - Psalmul 44, 11), rugându-se neîntrerupt nu numai pentru oamenii ce se află în biserica Suceviței, ci ea ocrotește pe toți cei care îi cer ajutorul, adică întreaga Țară a Moldovei și întreaga creștinătate.

Imnul Acatist al Bunei Vestiri

Sub cornișă, în 29 de scene, este pictat Imnul Acatist al Bunei Vestiri, o scenă cu mesaj teologic și istoric, dar și cu mesaj politic. În prima jumătate a scenelor sunt ilustrate momente din viața Maicii Domnului, iar în a doua jumătate sunt pictate scene prin care se transmite dogma Întrupării Mântuitorului din Fecioara Maria. Acest acatist, scris probabil de Roman Melodul, a fost cântat în anul 626 de patriarhul Serghie, care a adunat tot poporul în rugăciune de mulțumire adusă Maicii Domnului pentru că a izbăvit Constantinopolul de invazia perșilor. Patriarhul Serghie a fost cel care a scris primul condac al acatistului: Apărătoare Doamnă, pentru biruință mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne din toate nevoile, ca să-ți strigăm: Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară! Patriarhul a chemat oamenii la rugăciune de toată noaptea, cu icoane în mâini, stând în picioare pe zidurile cetății (etimologic cuvântul acatist înseamnă „rugăciune în picioareˮ). Ideea de peste veacuri este aceeași: așa cum Maica Domnului a izbăvit Constantinopolul de invazia perșilor, tot așa va ocroti și Țara Moldovei de invaziile popoarelor străine.

Apariția ei într-o secvență din acest imn acatist este cu totul unică în iconografia răsăriteană: Maica Domnului apare ca într-o mantie, sugerând că este cortul sub care se adăpostesc toți credincioșii.  

Arătarea Fecioarei Maria Sfântului Serghie de Radonej

Aproape de micul pridvor sudic este o scenă de dimensiuni mai mici, care îl reprezintă pe Sfântul Serghie de Radonej, împreună cu ucenicul său, Nicon, cărora se arată Maica Domnului cu cei doi apostoli, Petru și Ioan. Deasupra lor, într-o semisferă în nuanțe de gri este transpusă icoana vechi-testamentară a Sfintei Treimi. Sfântul Serghie este cel care a avut această revelație, descoperindu-i-se Sfânta Treime ca o viziune, iar ucenicul său, Andrei Rubliov a pictat-o ulterior sub forma Filoxeniei lui Avraam.

Încoronarea Fecioarei

Această imagine se regăsește în arta athonită, în cea italiană, dar și pe icoanele rusești. Temeiul biblic poate fi cel din Apocalipsă, unde apare „o femeie (Fecioara) înveșmântată cu soarele, și luna era sub picioarele ei, iar pe cap purta cununa din douăsprezece steleˮ (Apocalipsa 12, 1). Este pictată pe peretele sudic, în contextul celorlalte compoziții iconice ale unor rugăciuni către Fecioara Maria. Maica lui Dumnezeu are semiluna sub picioarele ei (acesta fiind un simbol mariologic încă din Bizanț), iar Persoanele Sfintei Treimi o încununează.

Rugul aprins

În partea cea mai de jos, pe peretele sudic al edificiului, într-o friză, este ilustrat momentul uciderii călugărilor din Sinai și Rait (fapt petrecut în secolul al VII-lea), apoi în continuare, în mișcare dinamică, este pictat Moise care paște oile în Muntele Sinai și i se descoperă sub formă de viziune rugul aprins, ce ardea și nu se mistuia, moment în care Moise de descalță de sandale, pentru că îngerul Domnului îi spune că pământul pe care calcă este sfânt. Acum este momentul în care Moise primește poruncă de la Dumnezeu să elibereze poporul evreu din robia egipteană. În continuarea acestui moment este ilustrată secvența în care Moise primește tablele legii (cele 10 porunci) pe muntele Horeb.

O citire a acestor reprezentări în cheie istorică-politică, ne duce la ideea că singura posibilitate de izbăvire a țării Moldovei de invazii străine este cea a ajutorului divin, câștigat prin rugăciune și împlinirea cu smerenie a poruncilor divine. Ctitorii, în ciuda bogăției lor și a funcțiilor importante, au exprimat prin această pictură o atitudine de smerenie în fața lui Dumnezeu Atotputernicul și o rugăciune arzătoare.

Viziunea Rugului Aprins mai este reprezentată în camera mormintelor și în altarul bisericii. Aceste secvențe simbolizează felul în care Moise a primit o teofanie, o arătare în slavă a Înțelepciunii divine sub forma unei întrupări anticipate. Icoana rugului aprins simbolizează întruparea Mântuitorului Hristos din Fecioara Maria. Rugul este deopotrivă o icoană a filiației și a maternității dumnezeiești.

Focul dumnezeirii pătrunde și îndumnezeiește creatul, fără să-l mistuie. Dar „Muntele Horeb devine sfânt nu prin simpla prezență a omniprezentului Dumnezeu, nici prin aceea a viitorului profet, ci prin întâlnirea dintre ei doiˮ (Bartolomeu Anania, Cerurile Oltului).

Apocalipsa - pridvorul sudic

Pictarea Apocalipsei Sfântului Evanghelist Ioan Teologul este inedită. Nu o întâlnim la celelalte biserici pictate din Moldova și nu se știe cu certitudine nici perioada realizării ei de la Sucevița, iar pictorii sunt anonimi. Istoricii de artă și restauratorii nu au ajuns încă la un consens în privința perioadei în care s-a pictat pridvorul de sud al bisericii. Stilul pictării acestei zone este diferit de restul bisericii, aducând spre maniera de pictură a secolului al XVIII-lea sau chiar al XIX-lea, după cum consideră Paul Henry (Monumente din Moldova de Nord. De la origini până la sfârșitul secolului al XVI-lea).

Această revelație a Evanghelistului Ioan, avută pe când se afla în insula Patmos și expusă la Sucevița în imagini, este o pedagogie pe care Dumnezeu o lasă să se împlinească în lucrarea Sa mântuitoare.