Mănăstirea Sucevița – Ctitoria Familiei Boierilor Movilești

PRIDVORUL/EXONARTEXUL

Maica Domnului Oranta

În cupola stelată a exonartexului este pictată Maica Domnului Oranta, imaginea prin excelență a rugăciunii, Fecioara și Pruncul având mâinile ridicate spre ceruri. Icoana este încadrată de serafimi și arhangheli, forma cupolei simbolizând eshatologic ziua a opta, veșnicia.

În pandantivi sunt imnografii Fecioarei: Sfântul Ioan Damaschin, Mitrofan, Teofan și Cosma Melodul, așadar cei care au scris cântări adresate Născătoarei de Dumnezeu.

În legătură cu această icoană a Maicii Domnului, mai jos sunt trei reprezentări profetice legate de Întruparea lui Hristos și de spațiul bisericii ca loc al Euharistiei: Lâna lui Ghedeon, Visul lui Nabucodonosor, Înțelepciunea și-a zidit casă. Aceste compoziții sunt creații particulare ale Suceviței.

În partea de nord și sud a cupolei sunt ilustrați îngeri care rulează vălul timpului. Pe un filacter în nuanțe de gri este pictat zodiacul, adică o succesiune de 12 figuri desenate pe bolta cerului, care sunt semne simbolice specifice încă din antichitate pentru a desemna noțiunea timpului.

Îngerii, în mișcare dinamică, strâng timpul, pentru că Judecata Universală, cea De-a Doua Venire a lui Hristos, care este reprezentată în această încăpere a bisericii pe tot peretele estic, se va petrece la sfârșitul timpului creat, material. Totodată, din momentul intrării în biserică și al începerii Sfintei Liturghii, timpul material, cronosul, este comprimat pentru că aici începe timpul liturgic, timpul eshatologic.

Judecata de Apoi – Cea de-a Doua Venire

Această scenă este ilustrarea în frescă a capitolului eshatologic din Evanghelia după Matei (24), fiind una dintre temele obligatorii în programul iconografic medieval. Pe peretele estic al pridvorului din biserica Învierii este pictată Cea de-a Doua Venire a Mântuitorului Iisus Hristos. Compoziția este aproape narativă, în sensul în care imaginile sunt concretizarea cuvântului Sfintei Evanghelii.

Ceea ce se descoperă din această reprezentare iconică este că Judecata Universală este legată de măsura iubirii lui Dumnezeu și a milostivirii Sale, iar această măsură a iubirii este jertfa pe cruce: „Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a și fost judecat, fiindcă nu a crezut în Numele Celui Unuia Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume, și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite ˮ (Ioan 3, 15-21). Așadar „dreptatea lui Dumnezeu este dragosteaˮ, cum spune Sfântul Nicolae Cabasila.

În această scenă apar și elemente tradiționale moldovenești, precum lavițele și buciumul din care sună îngerul, anunțând venirea Dreptului Judecător.

Istorii în imagini

O specificitate a picturii bisericii Învierii de la Sucevița este înclinația spre narațiune. În acest sens se desfășoară mai multe registre cu vieți de sfinți în imagini. În pridvor sunt trei astfel de registre, care încep din partea sudică și se desfășoară către nord: primul este oferit Sfântului Ioan Botezătorul – momente din viața acestuia,

registrul median este destinat Sfântului Arhanghel Mihail - minuni din Vechiul Testament și din Noul Testament (Sfântul Arhanghel Mihail fiind o apariție foarte frecventă în iconografia acestei biserici),

iar cel din urmă registru este reprezentat de pătimirea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ocrotitorul Moldovei, dar și al familiei Movilă, narațiunea încheindu-se cu un moment important și din punct de vedere politic: aducerea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou din Cetatea Albă, unde a fost martirizat, în Cetatea Sucevei, în timpul lui Alexandru cel Bun și a mitropolitului Iosif I Mușat.

‍

Starețul Calistrat

În registrul inferior al pridvorului, sunt ilustrați sfinți cuvioși și sfinți mucenici militari, dar și un monah cu viață sfântă, starețul Calistrat, considerat sfânt încă din timpul vieții sale. Se spune că însăși construcția acestei mănăstiri se datorează viziunii pe care el a avut-o. În această revelație, Sfântul Calistrat a văzut în mod repetat mulțime de îngeri, cu făclii aprinse în mâini, cântând Canonul Învierii exact în această poiană, unde ulterior ctitorii Movilă au construit Biserica Învierii Domnului.

Starețul este pictat central, în cheie iconologică, înveșmântat în mantie monahală, iar de-o parte și de alta Iisus Hristos și Maica Domnului îi oferă însemnele monahale ale conducătorului de obște: binecuvântarea dumnezeiască și un mănunchi de metanii, simbolizând că Sfântul Calistrat este cel ales să îi povățuiască la rugăciunea neîncetată pe viitorii monahi trăitori în această chinovie.

Scena este impresionantă și cu totul unică.

Pilda inorogului

În glaful ușii, spre pridvorul exterior sudic este o compoziție cu o semantică inclusă Judecății de Apoi: pilda inorogului, ilustrare după romanul medieval al lui Varlaam și Ioasaf (vezi Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie). În această alegorie se ascunde deșertăciunea lumii, efemeritatea, prin imaginea unui om care, fugind de un inorog, a căzut într-o groapă, unde a dat de un șarpe. Omul se urcă într-un copac și speră că e în siguranță, însă la rădăcină vede doi șoareci, unul alb și altul negru, care rodeau copacul. În adâncul gropii se află un șarpe pregătit să îl înghită. Uitându-se mai sus, omul vede cum de pe o ramură curgea o picătură de miere, se îndulcește cu ea și uită de starea dramatică în care se află, adică faptul că este încolțit de un inorog. În fundul gropii stă un șarpe groaznic, gata să îl înghită și copacul în care se urcase este foarte firav.

Tâlcul acestei pilde este următorul: inorogul înseamnă inevitabila moarte, de care omul fuge întreaga viață și pe care o ignoră. Groapa cea mare este lumea aceasta, care este plină de cursele morții. Copacul din care rod cei doi șoareci este timpul, viața omului care se scurtează cu fiecare zi și noapte (simbolizate prin șoareci). Focul este suflarea șarpelui, cumplitul iad. Iar picătura de miere semnifică plăcerile lumii, care înșală și amăgesc sufletul omului, nelăsându-l să se preocupe de mântuirea sufletului. În legătură cu această pildă, apare, de-o parte și de alta, imaginea morții omului drept și a celui păcătos.

Simetric, în glaful ușii din partea nordică este pictată Maica Domnului - Izvorul Tămăduirii, încadrată de sfinții Andrei Criteanul și Ioan Damaschin, imnografi ai Fecioarei Maria.

Sfânta Treime

Trecerea către pronaos se face prin arcul frânt, gotic, ce încadrează în lunetă icoana Sfintei Treimi Nou-Testamentare (deși nu este o reprezentare canonică, totuși ctitorii de la Sucevița au folosit și această icoană de mai multe ori, ca formă de exprimare a adevăratei credințe ortodoxe).

Sfânta Treime este considerată, de altfel, ocrotitoarea supremă a Mănăstirii Sucevița, fiind nu mai puțin de 12 reprezentări în fresca bisericii. Icoana Treimii apare și pe acoperămintele de morminte ale domnitorilor ctitori, brodate în aceeași perioadă.

PRONAOS

Sinaxarul – calendarul sfinților

Sucevița este singura biserică din regiune unde calendarul bisericesc este pictat complet într-o singură încăpere. Așadar, aici menologul este una dintre cele mai ample compoziții în frescă existente: 366 de scene-icoane pentru fiecare zi a anului. Începe de la 1 septembrie, începutul anului bisericesc și se desfășoară în spirală, pe cinci registre ce acoperă mare parte din pereții pronaosului, până la 31 august. Sunt ilustrate icoane ale sfinților importanți ai fiecărei zile din an, unele fiind compoziții unice, gândite de creatorii programului de la Sucevița. Fiecare icoană este o poartă către cer pentru că fiecare sfânt este o rugăciune către Sfânta Treime.

Filoxenia lui Avraam

Sfânta Treime Vechi Testamentară este una dintre reprezentările treimice sugestive pentru Biserica Învierii Domnului, ctitorii punând întregul ansamblu sub purtarea de grijă a Sfintei Treimi. Întreaga pictură, interioară și exterioară, constituie „un adevărat imn înălțat Treimii, venerată ca palladium suprem al mănăstirii Sucevița și, deci, a întregii familii a Movileștilorˮ (Sorin Ullea, Movileștii și simbolismul picturii Suceviței).  Această prezență iconică sugerează că Sfânta Treime este nucleul existenței Bisericii, epicentrul de unde pornesc toate și scopul spre care se îndreaptă toate. Biserica nu mai este un spațiu supus timpului, iar lumea devine menită să existe în acest circuit relațional al iubirii treimice. Icoana este pictată amplu, în semicalota estică a pronaosului. Despre cupolele unei biserici, iar aici în legătură cu această icoană, Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae spune că bolțile simbolizează coborârea, revelarea, răspunsul patern al lui Dumnezeu către om, „aplecarea îmbrățișătoare a lui Dumnezeu către om, Care îmbrățișează astfel cu iubire comunitatea pentru a o atrage la viața Sa, îndumnezeind-oˮ (Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae, în Studiu la Mistagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale bisericii de Sfântul Maxim Mărturisitorul), iar „pe măsură ce înaintăm în viața duhovnicească, chipul lui Hristos strălucește tot mai mult în interiorul inimii noastre și ne bucurăm cu drag de ceea ce harul divin a creat în noi: o viață nouă, cu adevărat dumnezeiascăˮ (Sfântul Grigorie Teologul, Texte alese).

Hristos Cel Vechi de Zile

Această tipologie a lui Hristos, înfățișat antropomorfic, este adesea folosită în picturile specifice secolelor XV-XVI și reprezintă o icoană a dumnezeirii și umanității Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, dar și a unității într-o singură Persoană a celor două firi ale Sale. Stăpân al timpului, El este văzut ca purtător al celor două firi, divină și umană, așa cum vor apărea la sfârșitul veacurilor, iar octogonul în care este înscris simbolizează ziua a opta, adică eshatonul, Împărăția cea Veșnică. Tot sensul nostru, al oamenilor, și „toate cuvintele noastre despre Dumnezeu nu au de făcut altceva decât să descrie pe Hristos, această adevărată imagine a Luiˮ, pentru că „în Hristos a avut loc o renaștere a imaginilorˮ (Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei).

Fiind singura Persoană a Sfintei Treimi care, prin chenoza Sa, S-a întrupat pentru mântuirea lumii, știm că în El, în Fiul ni se face cunoscut Tatăl, pentru că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată... Fiul, Cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscutˮ (Ioan 1, 18), iar Logosul divin spune că „Cel care M-a văzut pe mine, a văzut pe Tatălˮ (Ioan 14, 9). Așadar Fiul este chipul neschimbat al Tatălui, cum spune Sfântul Atanasie cel Mare.

Sinoadele ecumenice

În pronaos sunt ilustrate toate cele șapte sinoade ecumenice, în scene de sine stătătoare, încadrând cupolele în toate punctele cardinale. Ele sunt o formă de exprimare a ortodoxiei universale și o relatare a istoriei credinței. Primul sinod este o compoziție unică în lume, dinamică, exprimând strădania Sfinților Părinți și a Sfântului Nicolae de a arăta adevărul și de a-l transpune în slujirea și în viața Bisericii. La Sinodul I și II ecumenic (Niceea - 325, Constantinopol - 381), adevărul dumnezeiesc a fost materializat prin articolele Crezului, Simbolul de credință rostit astăzi neîncetat.

Aceste sinoade sunt foarte importante pentru că au stabilit dogmele de credință ale Bisericii, dar și pentru că ele constituie un fundament ontologic, creștin, deoarece „Europa s-a născut la primul sinod ecumenic de la Niceea, din 325ˮ (Constantin Noica, Modelul cultural european).

Sfântul Gheorghe și Sfântul Nicolae

Sub calendar, despărțite de un brâu decorativ aurit, sunt două registre cu narații diferite, care ilustrează momente din viața a doi sfinți foarte cunoscuți și foarte importanți ai creștinătății: Sfântul Ierarh Nicolae (ocrotitor al călugărilor, al voievozilor, al copiilor și a tuturor celor care îl cheamă în rugăciune) și Sfântul Mucenic Gheorghe (ocrotitor al Țării Moldovei lui Ștefan cel Mare și al armatei). Astfel, în partea nordică a pronaosului este pictată pătimirea Sfântului Gheorghe, iar în partea sudică sunt minuni ale Sfântului Nicolae.

Viața Sfântului Nicolae este foarte puțin cunoscută, el făcându-se remarcat mai ales prin minunile sale. Părinții Bisericii vorbesc despre viața Sfântului Nicolae ca despre o istorie a unei mari iubiri: o iubire care începe în trecut, în primele veacuri creștine și se continuă nu numai în prezent, când Sfântul răspunde rugăciunilor fiecărei persoane, ci va dura până la sfârșitul veacurilor.

Iconografia ciclului hagiografic al Sfântului Nicolae este deosebit de valoroasă în toată pictura moldovenească de secol XV-XVI, ea prezentând similarități compoziționale cu cele din Athos și Grecia. În Biserica Învierii este cu totul particulară o scenă în care Sfântul Nicolae nu se află deasupra călăului ținând sabia, cum este obișnuit, ci în spatele lui. Detaliul care apare în această imagine este unic: două femei par să îl anunțe pe Sfântul Nicolae de execuția ce urmează să aibă loc. Episodul își are explicația în ceea ce a fost numit „ambianța Sucevițeiˮ (Constanța Costea, La sfârșitul unui secol de erudiție: pictura de icoane din Moldova în timpul lui Ieremia Movilă. Ambianța Suceviței). Scena se numește: Sfântul Nicolae salvând de la execuție pe cei trei generali:

Învierea Domnului – Pogorârea la iad

 Biserica mănăstirii Sucevița este dedicată Învierii Domnului și a fost sfințită chiar în ziua de Paști a anului 1584.

Icoana Învierii Domnului este zugrăvită pe peretele estic al pronaosului, deasupra trecerii către camera mormintelor, fiind încadrată într-un chenar auriu cu decorații simbolice, în basorelief. Momentul învierii este materializat iconografic prin Pogorârea la iad. Icoana are o complexitate aparte, reflectând un adevăr dogmatic, ce valorifică semnificația fundamentală a evenimentului evocat, care transcende contextul și momentul istoric în care s-a petrecut, o adevărată transfigurare ontologică de esență eshatologică. Învierea Domnului exprimă culminarea chenozei Mântuitorului Iisus Hristos, a smereniei Lui iubitoare, care transcende timpul și spațiul... Învierea din morți a Celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi reprezintă dogma fundamentală a creștinismului. Icoana Îl surprinde pe Iisus Hristos pogorându-Se la iad, sfărâmându-i încuietorile și prinzându-l pe Adam de mână, ridicându-l din întunericul iadului și al morții (Adam simbolizând întreg neamul omenesc). Prin această mișcare, Mântuitorul „restaurează omulˮ (cum scrie Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae), adică „reface chipul divin din om, lepădând în mormânt, în dimineața învierii, trăsătura pătimitoareˮ a persoanei umane (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Hristos, Paștile nostru, umple toate de lumină, „și cerul, și pământul, și cele de dedesubtˮ (canonul învierii). Învierea Domnului este arvuna învierii oamenilor: „Eu sunt învierea și viațaˮ (Ioan 11, 25), spune Mântuitorul, iar Sfântul Apostol Pavel Îl numește pe Mântuitorul „începătura învierii celor adormițiˮ (I Corinteni 15, 20). Din întreaga semantică a picturii de la Sucevița, reiese că Învierea nu face referire numai la ființa umană, ci este vorba de restaurarea întregii creații a lui Dumnezeu, pentru că Hristos Mântuitorul, prin învierea Sa, pe toate le înnoiește. Chipul Său este poarta deschisă și transparentă a Împărăției și a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni.

Este neîndoielnic un fapt istoric, real și irevocabil, o siguranță absolută a creștinilor că Iisus a murit ca un om, luând cu El păcatele lumii, a înviat ca un Dumnezeu și că este în Ceruri de-a dreapta Tatălui, de care nu S-a despărțit nicicând. Iar „istoria creștinismului nu este altceva decât istoria unei singure și unice minuni, a minunii învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creștinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la Cea de-a Doua Venireˮ (Sfântul Iustin Popovici).

CAMERA MORMINTELOR - GROPNIȚA

Sucevița este una dintre mănăstirile-necropolă. În partea sudică a acestei încăperi funerare, unul lângă celălalt, sunt mormintele celor doi frați ctitori, domnitori, Ieremia și Simion, ambele ornamentate cu marmură de Rușchița și decorate cu simboluri vegetale, cu stema Moldovei și a familiei Movilă (două spade încrucișate).

Viața lui Moise

În gropnița bisericii Învierii de la Sucevița este pictată Viața prorocului Moise. Istoricii de artă o consideră cea mai amplă reprezentare în frescă din lume a vieții profetului Moise. De asemenea, este singulară la bisericile din Moldova.  

În această compoziție iconică sunt 41 de scene care se desfășoară curgând în spirală începând din partea nordică, de pe bolta cilindrică și terminându-se câteva registre mai jos, tot în partea nordică a încăperii. Ca și în alte reprezentări de la Sucevița, viața lui Moise are caracterul unei narațiuni, o istorie în imagini ce păstrează (cu excepția a două secvențe apocrife) mărturia biblică a Vechiului Testament.

Motivul pentru care au gândit această vastă reprezentare este unul multiplu. Se cunoaște faptul că eliberarea poporului evreu din robia egipteană reprezintă Paștile Vechiului Testament. Astfel, așa cum Moise a condus poporul israelitean, slobozindu-l din robia îndelungată a Egiptului, tot așa Iisus Hristos, Paștele Cel Veșnic, a eliberat întregul neam omenesc din robia morții, a păcatului, a iadului. Moise este un precursor al Mântuitorului Hristos.

O interpretare în cheie politic-istorică reprezintă similaritatea pe care ctitorul Ieremia Movilă o dorește cu profetul Moise: așa cum profetul Moise - conducătorul laic, împreună cu fratele său, Aaron - conducătorul eclesiastic, au condus poporul evreu spre Țara Făgăduinței, a dezrobiri și a libertății, la fel domnitorul Ieremia și fratele său, mitropolitul Gheorghe, au condus Țara Moldovei, ferind-o de stăpânirea străină, evitând transformarea ei în vreo provincie polonă sau în vreun pașalâc turcesc.

În ciclul iconografic al Vieții lui Moise de la Sucevița, se întrevede ideea desăvârșirii prin virtute, expusă în comentariile la Viața lui Moise, scrisă de Sfântul Grigorie de Nyssa. El descrie modul în care înaintează omul spre unirea cu Dumnezeu, prin eliberarea de păcat (ieșirea din Egipt) și prin dobândirea de virtuți (trecerea de la păcat la virtute).

Scenele din viața prorocului Moise și a poporului israelitean din camera funerară a bisericii Învierea Domnului se desfășoară în jurul icoanei Maicii Domnului a Rugului Aprins în munte, așezată în cheie de boltă. Maica Domnului este reprezentată aici ca imagine a Bisericii, a Rugului și a Muntelui netăiat. Rugul aprins prefigurează pântecele Fecioarei care, primind focul dumnezeirii, adică pe Hristos, nu s-a ars. De asemenea, pentru creștini, Rugul Aprins este simbol al rugăciunii neîncetate, căci, după cum Fecioara L-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu în pântece fără de ardere, așa și în inima omului se poate naște Hristos prin rugăciune continuă și arzătoare. Calea este Fecioara Maria, cea care poate dărui această rugăciune: „Fecioară a neînseratului veac, Sfântă Maică a Luminii! Ascultă-ne și pe noi, cei din păcat, netrebnicii fii ai tinei! Preablândă, Bună, Preasfântă Fecioară, polata Domnului Iisus! Dezleagă-ne blestemul ce ne-nzăvoară, deschide-ne calea de sus. Ca prin aprinsă descoperire, arcana doritului Mire și noi să putem așijderi cânta, așa cum Moise dezlegat de sanda, cu fața în văpaia de rug, fierbinte de har ție îți striga unele ca acestea-n amurg: Bucură-te, Mireasă, urzitoare de nesfârșită rugăciune!ˮ (Imn acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului – Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor)

Deasupra ușii către naos este pictată icoana Bunei Vestiri, ca o trecere de la legea cea veche la cea nouă, care începe odată cu acceptarea Maicii Domnului: „Fie mie după cuvântul tău!ˮ - răspunsul acesta reprezintă, așa cum spune Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae,  ascultarea Fiului lui Dumnezeu unită cu ascultarea Fecioarei Maria.

NAOS

Prin rugăciunea personală și cea a sfinților care din veac au întregit Biserica lui Hristos, naosul, dar și spațiul locașului de cult în întregime, devine spațiu al împlinirii omului în Hristos. Fără cunoașterea și acceptarea lui Dumnezeu în viața personală, omul este lipsit de sens, neroditor și neîmplinit. Întregirea vieții umane și deplinătatea ei se realizează prin cunoașterea sensibilă a iubirii jertfelnice a lui Hristos, care face din inima omului un loc al prezenței Sale dumnezeiești („o clipă inima mi se făcuse Cerˮ - Vasile Voiculescu, Prizonierul).

Pantocrator

Ca un axis mundi, deasupra naosului, din cupola turlei moldovenești (o structură arhitecturală creată de moldoveni în secolele XV și XVI, ce reprezintă un sistem de boltire realizat prin arce piezișe) veghează Hristos-Pantocrator, care vine pe norii cerului, oferindu-Se Bisericii Sale (comunității de credincioși), dar și întregii lumi. În jurul Lui se desfășoară nu numai iconografia naosului, ci a întregului locaș.

Turla înfățișează biserica cerească: Hristos Pantocrator, care este încadrat de tetramorf și înconjurat de heruvimi, serafimi, arhangheli, proroci, apostoli, evangheliști. El binecuvântează cu ambele mâini (o reprezentare iconică singulară), îmbrățișând parcă întreaga creație, întreg cosmosul.

În arhitectura aceasta se descoperă biserica ca fiind cerul pe pământ, coborârea celor cerești întru cele pământești. În această îmbrățișare, Dumnezeu ține lumea legată de Sine, până când o va transforma în cer. „Bolta arcuită peste comunitate, peste lume, având pe Hristos Atotțiitorul în centrul ei cel mai înalt, ne arată pe Dumnezeu la suprema înălțime, dar privind spre noi și îmbrățișându-ne părintește și atrăgându-ne în Sine ca în Unul suprem în care ne putem uni toți și putem avea totulˮ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia. Cosmosul și sufletul).

Liturghia cerească

La baza turlei moldovenești a naosului se desfășoară Liturghia îngerească a Sâmbetei celei Mari, ce simbolizează slujirea îngerilor împreună cu Hristos-Marele Arhiereu. Îngerii însoțesc pe Fiul lui Dumnezeu în Liturghia cerească pe care El o săvârșește neîncetat în fața Tatălui, aducând Acestuia jertfa Sa.  Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae spune că „în slujirea liturgică pe care o săvârșesc oamenii, ei se roagă ca îngerii să le fie alături în planul nevăzut sau să fie și ei împreună cu îngerii în liturghia lor neîncetată în planul nevăzut, în care Îl însoțesc pe Hristos în neîntrerupta prezentare a jertfei Sale în fața Tatălui ceresc, predându-se și ei împreună cu Hristos... Slujirea îngerilor contribuie astfel la ridicarea întregului univers într-o liturghie cosmică. În acest sens s-ar putea înțelege darul ce-l aduc îngerii în Liturghia cerească Arhiereului Hristos, ca univers întreg, pentru a fi transfigurat sau îndumnezeit de El. Dar acest act este și el o predare a lor și a universului, în sensul însușirii Crucii lui Hristos. Astfel toată creația e chemată să se adune în Hristos, și prin El în Tatăl, prin Cruce (I Corinteni 15, 28). Prin Fiul, care rămâne în veci Arhiereu al propriei jertfe, se va reface unitatea armonioasă a întregului univers, o dată cu biruirea vrăjmașilor Lui și ai unității creației: Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoție netrecătoare. Pentru aceasta și poate să mântuiască desăvârșit pe cei ce se apropie printr-Însul de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei (Evrei 7, 24-25)ˮ (Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă).

‍

IMNURI LITURGICE

O particularitate a Bisericii Învierii sunt imnurile liturgice, reprezentate în absidele naosului și în traveea vestică a acestuia. Se observă faptul că întregul veșmânt iconografic al naosului are un caracter liturgic, ceea ce înseamnă că singura posibilitate a omului de a accede către cunoașterea lui Dumnezeu și către unirea cu El este rugăciunea, Sfânta Liturghie și Sfânta Euharistie.

Cum te vom numi?

În cercurile intersectate în cruce ale acestei scene, plasată în absida de nord, stă înțelesul că la plinirea vremii, Hristos se va naște din Fecioara Maria, cu bunăvoința Tatălui și cu lucrarea Sfântului Duh, pentru mântuirea oamenilor. Hristos este noul pom al vieții, ușă a Raiului, iar Fecioara este calea mijlocitoare, intermediară dintre a doua Persoană a Sfintei Treimi și oameni. Compoziția este o fermecătoare viziune a raiului: într-un medalion alb, stă Fecioara înconjurată de îngeri, Iisus binecuvântează, de-o parte și de alta este prezent tâlharul care s-a pocăit și Sfântul Ioan Botezătorul, apoi Adam și Eva. Mai jos este pictată o poartă a raiului, care transcende această zonă către o mulțime de sfinți: profeți, apostoli, ierarhi, mucenici, cuvioși, aflați de-o parte și de alta a sferei paradisiace și care se îndreaptă către această trecere, spre intrarea către Ușa Raiului, care este Hristos Domnul.

Acest imn liturgic transpune în imagini rugăciunea din cadrul Ceasului I: Cum te vom numi, ceea ce ești plină de har? Cer, că ai răsărit pe Soarele dreptății? Rai, că ai odrăslit floarea nestricăciunii? Fecioară, că ai rămas nestricată? Maică curată, că ai avut în sfintele tale brațe Fiu, pe Dumnezeul tuturor? Pe Acela roagă-L să mântuiască sufletele noastre.

În inscripția slavonă din josul acestei compoziții iconografice adresată Născătoarei de Dumnezeu, stau cuvintele: „Cu această rugăciune ne vom mântuiˮ (traducere de Constantin Ciobanu).

Unule-Născut

Complexa structură pictată în absida sudică a naosului are ca suport teologic antifonul al II-lea al Sfintei Liturghii, Unule Născut, imn ce a fost adăugat în cult în secolul al VI-lea de către împăratul Iustinian. Scena este una prin excelență hristologică: întruparea lui Hristos și biruința vieții asupra morții, obținută de Hristos prin jertfa Sa pe cruce. Acțiunea intericonică prelungește semantic tema jertfei lui Hristos pe cruce, spre jertfa permanentă realizată prin euharistie. Învingerea răului și a morții este sugerată prin îmbrăcarea în mod inedit a lui Hristos în soldat: Cel Unul Născut enunță deșertăciunea morții și biruința învierii, fiind așezat pe cruce ca pe un tron. Crucea devine aici o armă care străpunge pieptul reprezentării răului și întunericul iadului.

În partea dreaptă a compoziției este pictată o scenă apocaliptică, ce reprezintă un verset din  prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru (5, 8): „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghităˮ.

Acest imn liturgic descoperă împărăția, strălucirea și puterea lui Dumnezeu, câștigată de Logosul Divin prin întrupare, prin jertfa Sa pe cruce și prin înviere, pentru restabilirea vieții veșnice a firii umane căzute: Unule-Născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de moarte și ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria, Care neschimbat Te-ai întrupat și răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, mântuiește-ne pe noi!  

De tine se bucură

Scena vastă din traveea vestică a naosului reprezintă axionul De tine se bucură, ce se cântă în cadrul liturghiei Sfântului Vasile cel Mare: De Tine se bucură, ceea ce ești plină de har, toată făptura, soborul îngeresc și neamul omenesc; ceea ce ești biserică sfințită și rai cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat și Prunc S-a făcut, Cel mai-nainte de veci, Dumnezeul nostru. Că mitrasul tău scaun l-a făcut și pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat. De tine se bucură ceea ce ești plină de dar toată făptura, slavă ție!

Pictarea Născătoarei de Dumnezeu într-un cadru compozițional ce semnifică Raiul, cadru care de multe ori utilizează un fond alb, sau în compania sinaxelor de îngeri, sunt „confirmări ale rolului pe care l-a avut și îl are Fecioara în realizarea și dinamizarea Bisericii de pe pământ. Raiul este comuniunea din cer a îngerilor și a sfinților în jurul lui Hristos, iar Biserica este comuniunea de pe pământ a oamenilor ce interacționează liturgic cu îngerii și cu sfinții, în jurul lui Hristos. Biserica este astfel o icoană a Raiului, o pregătire pentru Raiˮ (Pr. Gabriel Herea, Mesajul eshatologic al spațiului liturgic creștin).

Preasfânta Fecioară este slăvită în întreaga omenire, atât văzută, cât și nevăzută, pentru marele dar primit, de a-L naște pe Fiul lui Dumnezeu. Prin ea a venit mântuirea firii umane căzute și tot prin ea omul s-a putut ridica iarăși la Creatorul său. Toți membrii Bisericii tind către cetatea împărăției cerurilor, ale cărei porți au fost deschise prin întruparea, jertfa și învierea lui Iisus Hristos Dumnezeu.

Viața, minuni, pilde, pătimirea Mântuitorului Hristos

Începând din partea sudică a naosului, pictura urmează un film ce se desfășoară cronologic, pe două registre, urmărind momente din viața istorică de pe pământ a lui Iisus Hristos, activitatea și propovăduirea Sa, minuni și pilde, încheindu-se cu drumul crucii, pătimirea Mântuitorului Hristos, relatările din Evanghelii ale învierii Sale și repunerea lui Petru între apostoli, în urma apostaziei acestuia.

În aceste registre Hristos Se descoperă lumii, în lucrarea Sa mântuitoare, ca un chip al bunătății, al jertfelniciei și al iubirii dumnezeiești.

Geneza

În aceste șapte secvențe ale genezei, pictată în primul registru de jos al naosului, Îl descoperim pe Hristos-Creatorul, chipul Sfintei Treimi, în reprezentări dinamice, urmând firul narativ al zilelor creației din prima parte a Sfintei Scripturi. Aceste zile din geneză sunt considerate de Sfântul Maxim Mărturisitorul ca niște etape ale creației divine, întrucât Dumnezeu nu este supus unei cronologii temporale. Prin poziționarea în naos a acestor scene corespunzătoare facerii lumii și a omului, se observă că Logosul Divin creează și sfințește spațiul material și pe cel liturgic. În această derulare a etapelor genezei, este evidențiată legătura indisolubilă între Dumnezeu și creația Sa, faptul că lumea văzută nu este numai materială, ci este impregnată de prezența energiilor dumnezeiești ale Cuvântului-Creator.

Lumea este un loc al prezenței dumnezeiești, fiind pătrunsă definitiv de energiile divine care au dus-o la existență. În această legătură primordială se fundamentează dimensiunea universală a mântuirii în Hristos. „Este drept că lumea a fost creată înainte de om. Dar abia prin om și-a primit realitatea deplină și își împlinește destinația ei de a fi adunată în om și umanizată^ˮ (Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae). Creația este adusă la existență pentru a-L revela pe Dumnezeu lumii și pentru ca aceasta să participe la bogăția infinită a frumuseții Lui. Din acest motiv, creația reflectă frumusețea și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Fiecare om care pășește în biserică și împlinește cuvântul Evangheliei, poate deveni dumnezeu după har: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care M-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mineˮ (Galateni 2, 20). „Hristos mai are însă și un alt început, iar acesta este începutul Lui în noi. Începutul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și al Evangheliei Sale în noi este atunci când se naște în noi ca singur Mântuitor...Acesta este pentru noi adevăratul început al lui Hristosˮ (Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici).

Plasarea genezei în naos semnifică așadar o restaurare și o reînnoire a întregii creații prin Sfânta Liturghie.

Ciclul iconografic cu momente din viața, minunile și pătimirea Mântuitorului și cel al genezei semnifică faptul că atât actul creației, cât și al răscumpărării firii umane căzute, au fost realizate prin Logosul divin – Iisus Hristos, Mântuitorul.

Tablouri votive

Ieremia Movilă, ctitorul principal și familia sa, sunt pictați în partea sud-vestică, într-o procesiune asemănătoare celei a împăraților bizantini din noaptea Sfintelor Paști. În tabloul amplu, ca o înviere mărturisită ritualic, Ieremia oferă macheta Suceviței ca dar lui Hristos, prin intermediul Maicii Domnului. Toți membrii au veșminte imperiale și coroane regale.

Întreaga secvență se desfășoară în continuarea icoanei Sfinților Împărați Constantin și Elena, în ideea că voievozii noștri „nu s-au limitat doar la calitatea de simpli domnitori pământeni, ci s-au imaginat guvernând simbolic unitatea creștinătății ca bazilei, cu responsabilități duhovnicești și militare, ca ultimi apărători și protectori ai unei Europe amenințate și zdruncinate axiologicˮ(Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rareș).

Simetric față de acest portret al familiei lui Ieremia (în care este inclusă și mama fraților Movilă, Maria, pentru că prin ea au primit descendența princiară), este pictat un alt tablou votiv, cu caracter mistic-memorial, o compoziție unică în iconografia din întreaga lume, ce reprezintă momentul epiclezei. Mitropolitul Gheorghe Movilă este cel care invocă în genunchi rugăciunea anaforalei, marea rugăciune a sfintei jertfe.

Toată scena este gândită ca un baldachin al sfântului altar în care timpul material nu mai are putere, pentru că în liturghie se activează timpul eshatologic, al veșniciei. Aici apar cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, Deisis, Sfântul Nicolae - ca sfânt protector al mitropolitului  Gheorghe, și tatăl celor trei frați Movilă, Ioanichie, pictat în mantie monahală, în rugăciune. „Timpul se oprește atunci când intrăm plenar în Liturghie și în icoană; acestea ne scot din timp și din starea coruptibilă inerentă acestei lumi, ceea ce înseamnă pregustare a veșnicieiˮ (Michel Quenot, De la icoană la ospățul nupțial).

Lângă acest tablou votiv sunt pictați cei doi sfinți ocrotitori ai Moldovei, dar și ai Movileștilor: Sfântul Gheorghe și Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.

Hristos-vița cea adevărată

Scenă unică în frescă, Hristos-vița cea adevărată, are o semnificație euharistică și este o imagine creată din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimicˮ (Ioan, 15,5). Mântuitorul se referă prin aceste cuvinte la via Noului Testament, adică la Biserica Sa, în care se realizează direct o legătură între El și creștini. Aici, în Biserică, credincioșii, ca ucenici, trebuie să aducă rod de fapte bune și iubire creștină. Această rodire nu este suficientă numai pentru ea însăși, ci și pentru cei ce vor gusta din conținutul ei. Sensul acestor cuvinte ale Logosului Divin duce către comuniunea și unirea dintre mlădițe, adică legătura creștinilor între ei, unii cu alții, în Hristos Însuși. Pentru că o mlădiță, discipolul, nu poate rodi în virtuți dacă nu rămâne ancorat în viță, în tulpina dătătoare de viață, care este Hristos.

Vița de vie, care simbolizează pe Hristos Euharistic, este centrul viu al întregii vieți a Bisericii, iar mlădițele sunt Sfinții Apostoli și succesorii apostolici: ierarhi, preoți, apoi credincioșii.

ALTAR

Altarul Suceviței este cerul în care a intrat Hristos cel transfigurat prin înviere. Biserica triumfătoare este reprezentată plenar prin ierarhi, autori de liturghii, diaconi, scene istorice și simbolice din istoria sfântă a Vechiului și Noului Testament, în legătură cu Liturghia. Prefacerea Sfintelor Daruri în Sfintele Taine este arvuna și începutul veacului viitor.

Înălțarea Domnului

În mod particular, în locul icoanei Maicii Domnului-Platytera, în absida altarului de la Sucevița este pictată Înălțarea Domnului. Această inovație evidențiază lucrarea tainică a Sfintei Liturghii, întrucât altarul este spațiul sacru în care se împlinește, în Euharistie, deopotrivă coborârea lui Dumnezeu către om și ridicarea acestuia la Cina Împărăției, după ce omul este antrenat în naos, într-o mișcare circulară ce îl adună și îl coboară în sine împreună cu Hristos.

Înălțarea la ceruri a lui Hristos Cel Înviat este un moment cu totul unic, pentru că Hristos Se înalță la ceruri cu trupul îndumnezeit, ca să ne arate și nouă drumul către Cer, să mergem prin El către Împărăția cerească.

El a creat o nouă cale pentru noi. După ce i-a binecuvântat pe ucenici, Hristos a mers puțin mai departe și S-a înălțat la ceruri pentru a se împărtăși de Tronul Tatălui, cu trupul care era unit cu El. Logosul divin „a făcut această nouă cărare pentru noi atunci când a venit în trupˮ (Sfântul Mărturisitor Sofian de la Antim, Părintele Sofian). „După aceasta, la timpul rânduit, El va veni iarăși în slava Tatălui Său, împreună cu îngerii, și ne va înălța și pe noi pentru a fi împreună cu El. Să Îl slăvim pe El! Fiindcă Dumnezeu Cuvântul, El a devenit Om de dragul nostru. El a suferit de bunăvoie în trup, a înviat din morți și a desființat stricăciunea. A fost înălțat la ceruri și va veni cu slavă mare să judece viii și morții, pentru a răsplăti fiecăruia după faptele luiˮ (Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca 24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).  

Cortul mărturiei

Un moment vechi-testamentar este plasat într-o scenă centrală din altar, ce înfățișează Cortul Mărturiei, care este simbolul sau preînchipuirea Sfintei Mese sau a altarului Legii Noi, la care slujește Hristos Însuși, prin preoții liturghisitori. Este așadar jertfa Vechiului Testament. Semnificația acestei reprezentări constă în ideea că Hristos este arhiereul desăvârșit, care nu a folosit sânge de animale, ci a intrat cu propriul Său sânge în cortul cel nefăcut de mână omenească, cort ce a fost modelul celui pământesc (Evrei 9, 11-12).

Scena iconografică a Cortului Mărturiei și plasarea ei pe pereții altarului (după modelul reprezentării asemănătoare din biserica domnească Sfântul Nicolae din Curtea de Argeș ctitorită de Basarab I între 1310-1352), este inspirată din textul Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, care explică legătura dintre Vechiul și Noul Testament: „Deci și cel dintâi Așezământ avea orânduieli pentru slujba dumnezeiască și un altar pământesc, căci s-a pregătit Cortul Mărturiei. În el se aflau, mai întâi, sfeșnicul și masa și pâinile punerii înainte; partea aceasta se numește Sfânta. Apoi, după catapeteasma a doua, era cortul numit Sfânta Sfintelor, având altarul tămâierii de aur și chivotul Așezământului ferecat peste tot cu aur, în care era năstrapa de aur care avea mana, era toiagul lui Aaron ce odrăslise și tablele Legiiˮ (Evrei 9, 1-4).

Prin acest cort al mărturiei din Vechiul Testament, se anunțau două mari taine, care aveau să se descopere în Noul Testament: prin Toiagul lui Aaron, se prefigura întruparea lui Mesia din Sfânta Fecioară Maria, iar prin vasul cu mană se anunța Pâinea Vieții, adică Sfânta Euharistie, după cuvintele Mântuitorului prin care spune: „Eu sunt pâinea vieții, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meuˮ (Ioan 6, 51). Astfel Cortul Sfânt simbolizează Biserica creștină cu podoabele sale, care sunt darurile lui Dumnezeu: bogăția harului și virtuțile sfinților.

Împărtășirea apostolilor

Euharistia este un termen grecesc, ce se traduce ca mulțumire după cuviință. Prin împărtășirea apostolilor, ca o arvună și pregustare a Împărăției Cerurilor, jertfa Mântuitorului Hristos întâlnește efortul omului de a-și impropria această jertfă în viața sa. Iubirea omului este o iubire-răspuns față de iubirea lui Dumnezeu și împlinirea datoriei sale față de jertfa lui Hristos, iar împlinirea acestei datorii se realizează doar prin recunoștință.

O scenă unică a picturii Suceviței este ilustrarea particulară a lui Iuda, prezent și el în rândul ucenicilor. Iuda se împărtășește în urma celorlalți, ultimul dintre cei 12, și este înfățișat din profil, întors cu spatele către ceilalți și implicit către Hristos. Această reprezentare a discipolului care L-a vândut pe Hristos este una înfricoșătoare, deoarece este surprins momentul pierderii harului, când Iuda scuipă Sfintele Taine și aureola se îndepărtează de capul său, lăsându-l în întunericul și în urâțenia trădării.

Cina cea de Taină

  Cina lui Hristos împreună cu apostolii Săi a fost culminarea lucrării lui Iisus în lume, iar jertfa reală adusă la Cină a fost înfăptuită pe Cruce și dăruită nouă, oamenilor, în euharistie. În acest moment este instituită Împărăția lui Dumnezeu, prin dăruirea Sa desăvârșită în Sfânta Împărtășanie. La Cina cea de Taină, vorbind ucenicilor despre iubire, Domnul Hristos S-a dăruit pe Sine Însuși lumii, sub chipul Trupului și al Sângelui Său, instituind Taina Sfintei Euharistii. Acum li Se dăruiește în mod desăvârșit și le vorbește apostolilor despre iubirea Sa pe care o cere și lor, ucenicilor, să și-o asume în mod deplin. În această clipă de taină și de iubire este instaurată Sfânta Liturghie, care devine actualizarea și trăirea Împărăției Cerești a lui Dumnezeu încă de pe pământ și totodată centrul vieții creștine.

‍

Iisus Hristos în potir – euharistic

‍

Taina Sfintei Euharistii se poate săvârși numai în Biserică, întrucât prin primirea Dumnezeiescului Trup și Sânge al Domnului, fiii Bisericii se fac Lui părtași, alcătuind Trupul Lui, iar Trupul Lui este chiar Biserica Sa (Efeseni 4, 15-16). Și așa cum mântuirea este viața veacului viitor după înviere, este limpede că numai aparținând Bisericii, sau aflându-ne în comuniune cu Însăși Ființa lui Hristos prin Taina Euharistiei, ne putem mântui, dobândind viața veșnică.

În fiecare Sfântă Liturghie noi actualizăm, în chip tainic, dar real, Nașterea, Răstignirea, Învierea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt. Îl primim la Ospățul-Liturghie pe Hristos Cel răstignit și înviat. Ne umplem de duhul iubirii jertfelnice a lui Hristos de pe Cruce și de „lumina cea neapropiată a Învieriiˮ (Canonul Învierii, Cântarea I, stihira II). Împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Domnului, trăim și pătrundem, în mod real și consistent, în bucuria și lumina praznicului Învierii, cum ne încredințează Însuși Hristos: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea, că, ori de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, moartea Mea veți vesti și învierea Mea veți mărturisiˮ (Liturghier, Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinți, părintele nostru Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei).

Hristos-Agneț „Se sfărâmă (frânge) și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se sfărâmă (frânge) și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințeșteˮ (Liturghier, Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinți părintele nostru Ioan Gură de Aur). Euharistia, care este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, reprezintă în același timp și cel mai desăvârșit mod de a-I mulțumi. „Prin puterea și harul lui Dumnezeu, ne unim cu Hristos Mântuitorul și devenim mădulare ale Bisericii unite între ele. În această taină fiecare mădular, fiecare persoană care se împărtășește, devine trup din trupul și os din oasele celorlalți. În acest trup se săvârșește ceea ce Sfântul Ignatie Teoforul numea Hristos atotîntreg, arătarea lui Hristos Cel deplin. Capul și toate mădularele trupului sunt legate astfel încât Biserica să crească de la un mileniu la altul, primind tot mai mulți oameni noi și unindu-i tot mai profund cu Hristos. Și trupul acesta se lărgește treptat, cuprinzând toată umanitatea, care va fi ridicată la chemarea sa adevărată: de a fi ceea ce este Hristos în relația cu Dumnezeu Tatălˮ (Mitropolitul Antonie de Suroj, Dumnezeiasca Liturghie).

O, Paștile cele mari și preasfințite, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul și Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat în Ziua cea neînserată a Împărăției Tale (Liturghier).

Hristos-Înțelepciunea

În programul iconografic al Bisericii Învierea Domnului sunt pictate trei compoziții diferite ale Sophiei-Înțelepciunea lui Dumnezeu. Acestea dezvoltă calitatea hristocentrică a înțelepciunii adevărate, ce se poate manifesta apoi la nivel ontologic, pentru că Hristos-Înțelepciunea ia chip în noi în momentul împărtășirii noastre cu și de Hristos.  

‍

Comentariile patristice vorbesc despre Sophia-Înțelepciune în legătură cu iconomia mântuirii, care are ca centru Euharistia. Prin Înțelepciune se poate contempla „Frumusețea divină care mântuieșteˮ (Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseții), Înțelepciunea fiind atributul lui Dumnezeu Cel treimic.

Prezența lui Hristos, chip al Înțelepciunii, sugerează interferența între cele două planuri ale existenței, cel sensibil și cel inteligibil, configurând astfel și o legătură a dragostei între Dumnezeu și oameni, experiată prin prezența văzută a lui Hristos, semnul dăruit oamenilor (Isaia 7,14) întru nașterea lor duhovnicească, care are loc mai întâi în biserică, iar apoi, sau chiar simultan, întru împărăția cea neclintită a lui Dumnezeu. „Dacă El a putut să Se asemene nouă întru toate, înseamnă că și noi, tot prin lucrarea Lui în noi, putea-vom întru toate a ne asemăna Lui; cu alte cuvinte, a primi dumnezeiescul chip al ființeiˮ (Sfântul Sofronie Saharov, Nașterea întru Împărăția cea neclătită).

În felul acesta, chipul lui Hristos-Înțelepciunea lui Dumnezeu rămâne ca o fereastră deschisă spre lumina cea neînserată a Euharistiei cerești, de care se împărtășesc Sfinții Apostoli în marea frescă din altarul mănăstirii Sucevița.

Cetele îngerești

Mănăstirea Sucevița este prin excelență mănăstirea cetelor de îngeri, aceștia fiind pictați în fiecare încăpere a bisericii. Sfinții îngeri sunt slujitori ai lui Dumnezeu și prieteni apropiați, de taină ai oamenilor, mesageri ai voii iubitoare a lui Dumnezeu către noi. Ei slujesc lui Dumnezeu ducând la împlinire voia Lui și cu voia Domnului, slujesc și oamenilor, în special îngerii păzitori. Zborul lor este puterea cu care se deplasează, având o iuțeală ce depășește legile firii.

„Scriptura a descoperit oamenilor imnele îngerești în care se arată în chip sacru covârșirea luminării lor celei prea înalte. Fiindcă unii din ei, ca să vorbim poetic, strigă asemenea glasului de ape multe: Binecuvântată este slava Domnului în locul Său (Ezechiel 3, 12); alții însă înalță acel mult vestit și prea cuvios cântec de laudă: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui (Isaia 6, 3). Din aceasta se vede că se cuvine pe dreptate ca divinitatea, ca Una ce merită cinstire și trebuie a fi lăudată și proslăvită mai presus de orice, să fie cunoscută și preamărită pe cât cu putință de duhurile cele de Dumnezeu purtătoare. Căci acestea formează, precum spun Scripturile, locurile cele divine de odihnă ale Dumnezeirii. Dar cântecul de laudă al acestei ierarhii ne mai învață că divinitatea este o monadă și o unitate în trei ipostase ce-și revarsă Providența Sa cea bogată în iubire asupra întregii făpturi, de la ființele cele mai presus de ceruri, până la lucrurile cele mai îndepărtate ale acestui pământ, pentru că ea este obârșia și cauza oricărui lucru și cuprinde totul într-un chip mai presus de ființă, într-o îmbrățișare neînțeleasă (Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească VII, 4).

BIBLIOGRAFIE:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2008.

Filocalia vol. IX, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2017, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae.

Liturghier, Ed Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.

Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, Ed. Polirom, 2021.

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, studiu la Mystagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale bisericii de Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Ed. Anastasia, 2005.

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2004.

PSB, Grig de Nyssa, Scrieri II, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998).

Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața lui Moise, Ed. Meteor Press, 2021, trad. Pr. Prof. Ion Buga.

Sfântul Grigorie Teologul, Texte alese, Ed. Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2019.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2017, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, ediția a II-a, Ed. Ileana, București, 2006, trad. Anca Sârbulescu.

Sfântul Sofronie Saharov, Nașterea întru Împărăția cea neclătită, trad. ierom. Rafail Noica, Ed Reîntregirea, Alba Iulia, 2015.

Părintele Sofian, Ed Bizantină, 2012.

Anania, Mitropolitul Bartolomeu, Cartea deschisă a Împărăției. De la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii, Ed. Polirom, 2011.

Anania, Bartolomeu, Cerurile Oltului, Editată de Episcopia Râmnicului și Argeșului, Râmnicu Vâlcea, 1990.

Brătulescu, Victor, Pictura Suceviței și datarea ei, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, Anul XL, nr 5-6, 1964.

Costea, Constanța, La sfârșitul unui secol de erudiție: pictura de icoane din Moldova în timpul lui Ieremia Movilă. Ambianța Suceviței, în Ars Transsilvaniae, III, 1993.

Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, 2000.

Vâlcea, 1990.

Drăguț, Vasile, Arta creștină în România, Ed. IMBOR, București, 1985.

Drăguț, Vasile, Pictura murală din Moldova sec. XV-XVI, Ed. Meridiane, București, 1982.

Dumitrescu, Sorin, Chivotele lui Petru Rareș și modelul lor ceresc, Ed. Anastasia, 2001.

Evdochimov, Paul, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, Ed. Sophia, 2014.

Henry, Paul – Monumente din Moldova de nord de la origini până la sfârșitul secolului al XVI-lea, Ed. Meridiane, București, 1984.

Herea, preot Gabriel, Mesajul eshatologic al spațiului liturgic creștin, Ed. Karl A. Romstorfer, 2013.

Mihăilă, Alexandru, În multe rânduri și în multe chipuri. O scurtă introducere ortodoxă în Vechiul Testament, Ed. Doxologia, Iași, 2007.

Musicescu M. A. și Berza, M., Mănăstirea Sucevița Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1958.

Noica, Constantin, Modelul cultural european, Ed. Humanitas, 1993.

Nyssen, Wilhelm, Pământ cântând în imagini, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

Quenot, Michel, De la icoană la ospățul nupțial, Ed. Sophia, București, 2007.

Shonborn, Christoph, Icoana lui Hristos, Ed. Anastasia, 1996, trad. Vasile Răducă.

Suroj, Mitropolitul Antonie, Dumnezeiasca Liturghie, Ed. Egumenița, 2019, trad. Denis Chiriac.

Săsăujan, Prof. Univ. Dr. Mihail-Simion, Coabitare culturală și confesională în Moldova sec. XV-XVI, în Altarul Banatului, 7/9 (2004), pp. 116-123.

Voiculescu, Vasile, Călătorie spre locul inimii, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1994.

Tafrali, O, Le monastere de Sucevitsa, Ed. Viața Românească, S. A., Iași, 1929.

Ullea, Sorin, Movileștii și simbolismul picturii Suceviței, Ed. Tipo Dec, 2017.

Movileștii. Artă și restaurare, Ed. Mușatinii, 2013.

www.basilica.ro

www.doxologia.ro

https://ziarullumina.ro

https://www.crestinortodox.ro