Ctitorii Mănăstirii Sucevița - Portrete Biografice

Gheorghe Movilă

Gheorghe Movilă, viitorul episcop al Rădăuților (1579–1587) şi mitropolit al Moldovei cu reședința la Suceava (1588-1591, 1595-1600, 1601-1605) s-a dedicat din tinerețe vieţii monahale. Reîntors de la studiile urmate în Polonia, s-a închinoviat la mănăstirea Probota, ctitoria bunicului său, Petru Rareș, unde și-a continuat învățătura cu părinții mănăstirii. Mai târziu a devenit egumenul sihăstriei de la Sucevița.

Așa cum reiese de pe un vechi epitaf dăruit de Ieremia Movilă acestei mănăstiri, în anul 1578, în locul vechii biserici de lemn a sihăstriei, egumenul Gheorghe a ridicat o biserică de zid. I-a dat hramul Botezul Domnului și a sfinţit-o în anul 1581. Biserica, aflată astăzi în afara zidurilor mănăstirii, a aparţinut obștii călugăreşti până în anul 1832, când a fost transformată în biserică parohială, stare pe care o deține și astăzi.

În calitatea de mitropolit al Moldovei, Gheorghe Movilă a fost un sprijinitor real al ortodoxiei din această parte de țară. Împreună cu fratele său, domnitorul Ieremia Movilă, a decis înființarea Episcopiei Huşilor (1595 - 1599), a ridicat şi a înzestrat mănăstirea Suceviţa, a avut legături cu patriarhiul Ieremia al II-lea al Constantinopolului, patriarhul Sofronie al Ierusalimului și patriarhul Ioachim al V-lea al Antiohiei (Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 45)

Este memorabil momentul în care Patriarhul Ioachim al V-lea al Antiohiei, în drumul său spre Rusia din anul 1587, s-a oprit în Moldova și i-a dăruit episcopului Gheorghe Movilă al Rădăuților o icoană a Maicii Domnului, pe care se află și o inscripție în limba slavonă bisericească, în care se spune, printre altele, că este dăruită „părintelui Gheorghe episcopul de Rădăuți și episcopul Gheorghe a dat-o la nou ziditul său locaș Mănăstirea Sucevița, unde este hramul Învierii Domnului în anul 7095/1587ˮ (Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 596).

A luat parte la marile evenimente bisericești ale acelor vremuri, numărându-se printre semnatarii actelor Sinodului din Constantinopol, din 8 mai 1590, cu privire la recunoașterea Patriarhiei Ruse.

A urmărit obținerea autonomiei Mitropoliei Moldovei fără vreo imixtiune în treburile ei interne din partea oricărei alte Biserici, incluzând aici chiar și Patriarhia din Constantinopol.

Este cunoscută cererea mitropolitului Gheorghe adresată lui Meletie Pigas, patriarhul Alexandriei și locțiitorul Patriarhiei Constantinopolului de la acea vreme, prin care dorea acordarea titlului de arhiepiscop și dreptul de a purta mantie. Patriarhul Meletie i-a trimis mantia patriarhală cu „patru râuri”, fapt ce simboliza o onoare deosebită. Cu această mantie este înveșmântat și în tabloul votiv din naosul bisericii Învierea Domnului. Mitropolitul apare menționat în documente cu titlul de arhiepiscop în a doua păstorire a sa ca mitropolit, cum rezultă dintr-un document din 1597. Această solicitare a fost mai degrabă o formă de reprezentare mai strălucită a Bisericii Ortodoxe Române din Moldova, într-o vreme în care exista o propagandă foarte vizibilă din partea altor confesiuni creștine.

Corespondenţa mitropolitului Gheorghe Movilă cu unele cercuri oficiale catolice mai ales din Polonia, dar şi cu unii papi, trebuie înțeleasă în contextul religios al contrareformei catolice împotriva protestantismului din secolul al XVI-lea, manifestată în Europa, inclusiv în Moldova, și în contextul politic internațional al înființării, la sfârşitul secolului al XVI-lea, în Apusul Europei, a Ligii Sfinte, în vederea începerii luptei antiotomane. El a promovat un spirit irenic între confesiunile creștine din Moldova. De asemenea, este cel care a împărțit cu domnitorul Petru Șchiopu durerile exilului, fiindu-i totodată sfetnic și prieten până la moarte.

Mitropolitul Gheorghe Movilă ne-a lăsat moștenire mănăstirea Sucevița, una dintre realizările cele mai alese ale spiritului creator și artistic ale poporului nostru, un tezaur de evlavie, generozitate și iscusință. A înzestrat mănăstirea Suceviţa nu numai cu obiecte de cult, cărți și icoane prețioase, ci și cu gândirea programului iconografic - veșmântul pictural care acoperă pereții acesteia. Este considerat mentorul spiritual al mănăstirii. Apare în tabloul votiv eclesial, care este o compoziție unică în lume, ilustrând epicleza.

Locul în care a fost înhumat nu este cunoscut încă cu certitudine. A trecut la Domnul în anul 1605 și se presupune că este înmormântat în ctitoria sa de la Sucevița.

A fost unul dintre marii vlădici patrioți, înțelepți și devotați ortodoxiei și poporului, de care s-a învrednicit Biserica Moldovei în cursul istoriei sale.

Ieremia Movilă

Ieremia Movilă (1595-1606), considerat ctitorul principal al mănăstirii Sucevița, așa cum apare și în tabloul votiv din Biserica Învierii, a fost ales pe scaunul Moldovei în anul 1595, într-un moment de cumpănă pentru Țara Moldovei, aflată la întâlnirea a trei mari puteri care își disputau influența asupra ținuturilor românești: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Regatul Poloniei. Ieremia a luptat mai ales pe căi diplomatice pentru a păstra timp de zece ani domnia și pentru a nu transforma țara într-o provincie imperială sau într-un pașalâc turcesc.

Atitudinea sa filopolonă trebuie integrată în contextul relaţiilor politice și culturale dintre regatul Poloniei şi principatul Moldovei din acele timpuri. A făcut parte din categoria boierilor care au primit indigenatul polon, fiind primit în rândul marii nobilimi polone în anul 1593.

Nu a fost un diplomat de talia străbunului său, Ștefan cel Mare, nici un războinic asemenea lui Mihai Viteazul, dar a avut suficientă iscusință pentru a se putea menține la domnie și destulă ambiție pentru a se dori întemeietor de dinastie.  Protectorii săi poloni, dar și Poarta Otomană i-au recunoscut domnia pe viață, urmând ca aceasta să fie moștenită și de descendenții săi. După moartea sa, la 30 iunie 1606, această „domnie vecinică” s-a dovedit a fi vremelnică, ca toate cele pământești. Totuși, chiar dacă de scurtă durată, dinastia Movileștilor a fost recunoscută, extern și intern, cu drept de succesiune pe tronul Moldovei, dând țării șase domni, fără a-l socoti pe Miron Barnovschi, care și el se considera din neamul Movilă (I.C. Miclescu-Prăjescu, Movileștii, I, p. 41).

Un fapt demn de menționat este că a restaurat în întregime cetatea Sucevei și a ales-o ca reședință preferată, chiar dacă reședința domnească se mutase în anul 1564 la Iași. De asemenea, și-a construit o casă domnească la mănăstirea Sucevița, ale cărei ruine se văd până astăzi, în partea nordică a incintei.

Ieremia a fost un bun creștin, participând la slujbe cu multă evlavie. Potrivit Letopisețului lui Miron Costin, înainte de bătălia de la Areni pentru ocuparea tronului Moldovei din 13 decembrie 1595, când Ștefan Răzvan se apropia de Suceava, Ieremia Movilă aflat la slujbă, „n-au vrut să iasă din biserică până nu s-au sfârșit sfânta slujbă. Când au ieșit Ieremia vodă la oști din biserică, fruntea ostașilor, unde era Ieremia vodă, au înfrânt pe unguriˮ.

Pe lângă activitatea politică, el a acordat o atenție deosebită vieții culturale și bisericești din Moldova. A fost unul dintre domnitorii cei mai respectuoși față de tradițiile țării și ale domniei, lucru care se întrevede din corespondența și faptele sale. Boierii moldoveni îl considerau „om întreg la toate, nerăpitor, nemândru, nevărsătoriu de sânge, blându, dumnădzărescuˮ (Miron Costin) și primul între moldovenii acelei vremi datorită culturii sale umaniste.

A contribuit mult la înfrumusețarea ctitoriei familiei sale, mănăstirea Sucevița, construind zidurile cetății, care-i conferă aspectul unei fortărețe medievale, chilii pentru monahi, beciuri, o casă domnească etc. Tot Ieremia a fost comanditarul picturii interioare şi exterioare a bisericii - comoara cea mai de preț a mănăstirii - și cel care a adăugat bisericii două pridvoare în stil muntenesc. De asemenea, a dăruit mănăstirii Sucevița și clopotele care bat până în zilele noastre din turnul de nord-vest al cetății, dar a înzestrat mănăstirea și cu alte obiecte valoroase, dintre care o parte se păstrează astăzi în muzeu.

Pentru Ieremia Movilă, participarea la viaţa lumii ortodoxe şi religiozitatea sa izvorau dintr-o convingere de nestrămutat în valorile acesteia. Atât Muntele Athos, cât şi Patriarhiile Constantinopolui şi Alexandriei au beneficiat de sprijinul generos al voievodului moldovean. Se păstrează până astăzi, în muzeul Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Sinai, o Evanghelie în limba greacă cu coperți în aramă bătută, care poartă stema Moldovei și care a fost oferită mănăstirii de voievodul Ieremia Movilă și soția sa.

El a murit la 30 iunie 1606, în urma unui atac de apoplexie, după o suferință îndelungată, având o domnie de peste 10 ani pe tronul Moldovei.

Ieremia a fost căsătorit cu Elisabeta, fiica lui Gheorghe, pârcălab de Hotin. Au avut împreună zece copii: Constantin, Alexie, Alexandru, Bogdan, Irina, Maria, Ecaterina, Stana, Zamfira, Ana. Patru dintre fete s-au căsătorit cu nobili poloni.

Elisabeta, o femeie foarte frumoasă, dar ambițioasă și dornică de putere, a eșuat în încercarea de a-și așeza fiii ca domnitori pe tronul moștenit de la tatăl lor. Primul fiu, Constantin, a fost înecat în Nistru, în urma bătăliei pierdute cu turcii la Cornul lui Sas (19 iulie 1612), iar alți doi au căzut prizonieri în mâna turcilor împreună cu mama lor. Nicolae Iorga relatează un moment dramatic legat de acest episod, după tragedia de la Drăcșani (2 august 1616). Când oastea moldo-polonă a fost zdrobită de cea otomană, iar Elisabeta și fiii ei au luat drumul Stambulului, ea și-a tăiat părul și l-a trimis prin boierii moldoveni ca să fie așezat pe mormântul soțului ei de la Sucevița, în semn de prețuire și de apartenență. Mult timp, șuvița castanie a Elisabetei a atârnat deasupra mormântului lui Ieremia, într-o capsulă din argint aurit, care astăzi poate fi văzută în muzeul mănăstirii.

Simion Movilă

Simion Movilă, cel de-al treilea frate, a domnit vremelnic în Ţara Românească, în anii 1600-1602, înfrângând oștile lui Mihai Viteazul cu sprijinul trupelor moldo-polone ale fratelui său Ieremia Movilă al Moldovei și ale cancelarului Poloniei, Ian Zamoyski. A depus omagiu regelui polon şi a promis Porţii Otomane un tribut anual de 40 000 de galbeni. După moartea fratelui său, Ieremia, a obținut acordul sultanului de a urca pe tronul Moldovei în locul nepotului său, Constantin Movilă. A domnit pe tronul Moldovei un an și trei luni din 30 iulie 1606 până la moartea sa, în 14 septembrie 1607.

A fost căsătorit cu Marghita, din neam de boieri moldoveni, cu care a avut opt copii: Mihail, Gavril, Petru, Pavel, Ioan, Moise, Teodosia, Ruxanda. Trei dintre fii au ajuns pe tronul Moldovei, iar Petru a devenit mitropolit al Kievului și al întregii Rusii.

Simion Movilă a murit otrăvit în urma unui complot. Împreună cu soţia sa, a făcut mănăstirii Sucevița importante danii în obiecte de preţ, unele dintre ele fiind expuse astăzi în muzeu. A fost înmormântat alături de Ieremia Movilă în necropola familiei. Mormintele celor doi frați domnitori sunt situate pe latura de sud a gropniţei și sunt acoperite cu marmură românească de Rușchița.

Placa funerară de pe mormântul lui Ieremia Movilă prezintă stema Moldovei – bourul cu stea în frunte, flancat de soare şi de lună și stema Movileştilor – două săbii încrucişate. Pe toată suprafața mormântului este sculptată în marmură o vegetaţie luxuriantă de inspiraţie orientală, caracteristică artei moldoveneşti din timpul Movileştilor. Întreaga compoziţie este încadrată de un chenar cu inscripţie.

Pe mormântul lui Simion Movilă sunt prezentate din nou stema Moldovei şi cea a familiei Movilă, iar decoraţia se limitează la un chenar cu vegetație meandrică stilizată, sculptată spre exteriorul plăcii; în interiorul acesteia sunt prezente registre cu inscripţii.

Ioan Movilă

Ioan Movilă, tatăl celor trei frați Gheorghe, Ieremia și Simion, a fost logofăt în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanul (1552-1561, 1564-1568), având funcții importante și în timpul altor domnitori. La un moment dat s-a retras la mănăstirea Probota, devenind monahul Ioanichie. A murit în anul 1563, cu mult înainte ca să își poată vedea fiii pe tronul țării. Apare în tabloul votiv eclesial, în genunchi, la rugăciunea anaforalei liturgice, alături de fiul său, mitropolitul Gheorghe.

Maria Movilă

Maria Movilă, mama celor trei frați, a fost fiica lui Petru Rareș, așadar persoana prin care cei doi frați domnitori, Ieremia și Simion, și-au legitimat accederea pe tronurile Țărilor Române. Viața ei a fost pătrunsă de suferință din cauză că a trăit moartea tuturor celor apropiați ei. A murit în anul 1615. La vremea pictării mănăstirii Sucevița avea în jur de 80 de ani. Chipul ei frumos, cu năframa albă ieșind de sub coroana voievodală, se păstrează în tabloul votiv laic din Biserica Învierii, locul unde este posibil să fi fost și înmormântată.

Mănăstirea Sucevița servește ca necropolă nu numai a fraților domnitori, ci și a multor membri ai familiei. Mormintele acestora, unsprezece la număr, se află sub pardoseala de piatră a bisericii, așteptând în taină, învierea de obște.

Domnia Movileștilor, chiar dacă a fost scurtă, și-a pus o amprentă puternică asupra spiritualității românești din Moldova din tot cursul veacului al XVII-lea, marcând o epocă pe care o putem numi a lor: epoca Movileștilor. Aceasta a constituit unul dintre ultimele momente de strălucire a vechii Moldove voievodale (Prof. Ștefan S. Gorovei, Movileștii, I, p. 16 ).

Petru Movilă - darul românesc oferit întregii ortodoxii

Poporul român, singurul popor ortodox de origine latină, a dăruit ortodoxiei europene învățați cu orizont enciclopedic și vocație poliglotă, în rândul cărora Petru Movilă ocupă un loc de seamă.

Fiul lui Simion Movilă și al Marghitei este cel care a avut cea mai strălucită carieră din tot neamul Movileștilor. S-a născut la Suceava în anul 1596. După moartea tatălui său și o scurtă peregrinare prin Țara Românească, familia s-a retras în Polonia, unde avea proprietăți și ocrotire politică. Aici și-a continuat studiile la Școala Frăției ortodoxe din Lvov (Lemberg), unde a învățat nu numai teologia, ci și numeroase limbi străine: slavonă, ucraineană, polonă, lituaniană, franceză, dar în special limbile greacă și latină, de care era foarte pasionat. A studiat și la Academia laică din Lvov, unde și-a aprofundat cunoștințele de limbi străine și de filosofie, asimilând o cultură umanistă solidă și, în spiritul vremii, o pregătire militară temeinică. Se presupune că a făcut cursuri și la Sorbona, unde se preda în limba latină.

Ca fiu de nobil, cu studii militare, a devenit subofițer în armata poloneză. A participat ca militar în anul 1620, la luptele dintre otomani și polonezi de la Țuțora – Iași (1620) și Hotin (1622).

A renunțat la gândul de a deveni domn în Moldova și a intrat în cinul monahal, urmând ca în scurt timp să se dovedească un și mai iscusit ostaș în apărarea ortodoxiei amenințate de prozelitismul catolic și calvin.

După cinci ani petrecuți în retragere, contemplație și studiu al Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți, pe teritoriul proprietății sale din Rubejovka, aflată în apropierea Kievului, Petru a intrat în obștea Lavrei Pecerska din Kiev unde, în luna noiembrie 1627 a fost călugărit cu același nume de Petru. După numai câteva luni a devenit egumen, fiind ridicat la treapta de arhimandrit, la vârsta de doar 31 de ani.

Sigismund al III-lea, regele Poloniei a confirmat alegerea lui Petru Movilă ca stareț al Kievului. Alegerea făcută de obștea Lavrei Pecerska, care era pe atunci stavropighie a Pariarhiei Ecumenice, a fost confirmată și de Patriarhul Kiril Lucaris al Constantinopolului.

Din primii ani de călugărie petrecuți la mănăstirea Pecerska și până în ultimul moment al vieții sale, acest mare stareț a purtat în ascuns pe sub hainele obișnuite monahale o cămașă țesută din păr foarte aspru ce avea presărați pe dinăuntru nasturi de fier. Mai purta pe trup un brâu tot de fier cu dinți ascuțiți, de la care a avut multe răni ce deseori îi umflau trupul. Se ruga foarte mult, cu nevoință aspră.

Însă acestea nu l-au împiedicat de la activitatea cărturărească și administrativă pe care se angajase să o facă spre binele Ortodoxiei. În doar cinci ani de stăreție la Lavra Pecerska, arhimandritul Petru a desfășurat o bogată activitate bisericească și culturală, continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra ortodoxia în fața prozelitismului catolic, după Unirea de la Brest – Litovsk din 1596. A pus bazele unui colegiu, întâi la Lavra Pecerska, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev, în anul 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka, pe care le cumpărase încă înainte de călugărie.

A semnat la 16 august 1628, hotărârile sinodului bisericesc de la Kiev în care erau condamnați clericii care au aderat la Uniația din 1596.

În anul 1632, a sprijinit alegerea regelui Poloniei Wladislav al IV-lea, care a recunoscut drepturile eparhiilor ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut Frățiile Ortodoxe.

Arhimandritul Petru a fost ales ca Mitropolit al Kievului, Haliciului (Galiția) și a toată Rusia (Mică). Aceasta - datorită originii sale voievodale, dar mai ales datorită pregătirii sale teologice și sprijinului celor care îl cunoșteau și care vedeau în el salvarea ortodoxiei amenințată de iezuiții latini. Hirotonia în treapta de arhiereu a avut loc la 28 aprilie 1633, în fruntea soborului fiind patriarhul Teofan al Ierusalimului ca delegat al lui patriarhului ecumenic de atunci, Kiril Lukaris.

Ca mitropolit al Bisericii Ortodoxe ucraino-ruse din Polonia, a desfășurat timp de treisprezece ani o intensă activitate bisericească și culturală, mai ales în domeniul tipăririi de cărți bisericești, cunoscându-se peste 50 de cărți îngrijite de el.

Dintre cărțile de apărare a ortodoxiei, Mărturisirea ortodoxă (1642) este opera capitală a lui Petru Movilă, o lucrare normativă a Bisericii Răsăritene, prin care devine un stâlp al ortodoxiei universale. Amintim aici și lucrarea intitulată Lithos (1644), principala operă de polemică religioasă împotriva catolicilor, în care a combătut primatul papal și filioque printr-o expunere irenică și obiectivă a dogmelor ortodoxe.

Kievul a devenit un centru de propagare a cărții și a tipografiilor pe toată întinderea Ortodoxiei. În reforma sa culturală, Petru Movilă a folosit experiența catolică și a sprijinit mișcarea de întărire a Ortodoxiei și de cultivare a dialogului cu confesiunile creștine. Deschiderea era datorată faptului că era un ortodox lucid, ancorat în realitatea vremii, cu o fire vizionară și cu o inteligență superioară, pusă în slujba cruciadelor antiotomane. În această perspectivă trebuie înțeleasă atât deschiderea sa față de catolici și protestanți, cât și sprijinul politic și cultural dat Țărilor Române. A trimis tipografii cu meșteri specialiști și profesori de cultură latină de la Kiev pentru întemeierea unor centre tipografice și a unor Academii Domnești la Târgoviște și la Iași. A făcut pași strategici pentru reconcilierea forțelor creștine dezbinate în fața jugului turcesc. Strategia lui Petru Movilă a urmărit iluminarea prin cultură a tuturor ortodocșilor și a sprijinit, prin deschiderea spre dialog responsabil între cultele creștine, unitatea creștină contra Imperiului Otoman.

Petru Movilă a fost un ctitor cultural excepțional și un mitropolit providențial. Prin aportul său duhovnicesc și prin relațiile sale politice, a organizat Ortodoxia la nivel instituțional, dogmatic și liturgic, a întemeiat Academia de la Kiev (1633) - prima Academie modernă ortodoxă, a sporit numărul tipografiilor religioase, a construit și a restaurat biserici, a întărit disciplina monahală și a deschis porțile unei renașteri eclesiastice în spirit european. A reclădit din ruine Biserica Ortodoxă slavă din regatul Poloniei (care cuprindea atunci o parte din Ucraina și Bielorusia) și, prin spiritul său iluminist, a pus piatra de temelie a sintezei dintre spiritul răsăritean oriental și cultura modernă din Occident. Pentru aceste motive, Petru Movilă nu aparține unei anumite culturi naționale – române, poloneze, ucrainene, ruse – ci transcende granițele etnice și politice, fiind cum spune P.P. Panaitescu, „un dar românesc făcut Ortodoxiei”. El a reînnoit legăturile eclesiastice dintre Răsărit și Apus.

De aceste tipografii și de curentul de polemică religioasă început la Kiev se leagă marea înnoire cultural-bisericească din Principatele Române în veacul al XVII-lea: introducerea limbii române în biserică.

Sub raport edilitar, acest mare ierarh a restaurat Catedrala Sfânta Sofia din Kiev și cele două mănăstiri care depindeau de ea, a reînnoit biserica mare a Lavrei Pecerska, a restaurat din temelie biserica Spasa, ctitorită de cneazul Vladimir etc. A instituit vicari și protopopi pentru a îndruma pe preoți și un consistoriu pentru a judeca abaterile clerului.

Sub raport cultural a acordat o atenție deosebită Academiei duhovnicești din Kiev, corpul profesoral fiind recrutat din membrii Frăției Ortodoxe, această școală fiind cea mai veche instituție de învățământ universitar la slavii ortodocși.

Deși departe de plaiurile natale, marele ierarh al Kievului n-a uitat de poporul român din care a provenit și l-a ajutat ori de câte ori a fost nevoie. De pildă, a trimis tipografii la Târgoviște, Câmpulung și la Govora, iar la Iași, pe lângă tipografie, a trimis și patru profesori pentru noua Academie înființată de dreptcredinciosul domn Vasile Lupu, după modelul celei de la Kiev.

În 1645 a venit la Iași și a binecuvântat căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu nobilul polonez Ianusz Radziwill.

Petru Movilă a fost un prinț al Bisericii de neam domnesc, lucru pe care nu l-a uitat nicicând, nici în faptele lui domnești de ctitor, nici în scrisul său.

S-a simțit tot timpul legat de pământul românesc. A purtat însemnele voievodale și în stema sa, cuprinzând capul de bour și acvila muntenească, adăugate herburilor polone în care fuseseră primiți Movileștii. Pe frontispiciul multora din tipăriturile sale se găsește stema Movileștilor sau a Țărilor Române, unde domniseră membrii ai familiei Movilă. El însuși se intitula fiu al voievodului Țării Moldovei sau fiu de domn moldovean, ca expresie a dragostei față de neamul din care descindea.

A trecut la Domnul în ziua de 22 decembrie 1646, fiind îngropat în biserica mare a mănăstirii Pecerska. Întreaga avere a folosit-o pentru restaurarea de biserici, înființarea de școli și întreținerea lor.

Pentru deosebitele sale merite, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului a fost canonizat de Biserica Ortodoxă din Ucraina în luna decembrie 1996.

În anul 1997 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și-a însușit această canonizare și a solicitat Arhiepiscopiei Iașilor să se ocupe de alcătuirea slujbei și pictarea icoanei Sfântului Ierarh Petru Movilă. În anul 2002, cu prilejul împlinirii a 360 de ani de când s-a ținut Sinodul de la Iași (1642-2002), a fost proclamată solemn canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă în fața mulțimilor de pelerini veniți la hramul Cuvioasei Parascheva.

Pentru viaţa sa pusă în slujba ortodoxiei, Petru Movilă este trecut în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire 22 decembrie.