Tradiția Sihăstrească a Locului (Secolele XIV-XVI)

Tradiţia orală precum şi existenţa unor toponime atestă faptul că pe raza geografică a mănăstirii Suceviţa trăiau și se rugau numeroși sihaștri încă din secolul al XIV-lea. O primă sihăstrie a existat pe valea pârâului Sucevița, pe locul unde se află astăzi biserica cimitirului mănăstirii, aceasta fiind astăzi una dintre bisericile parohiale ale comunei Sucevița

În secolul al XVI-lea, această sihăstrie a primit numele de Sihăstria lui Calistrat după numele fericitului stareț Calistrat, ucenicul Sfântului Daniil Sihastru de la mănăstirea Voroneț, care avea darul rugăciunii, al înainte-vederii și al izgonirii duhurilor necurate din oameni, fiind cinstit de toți ca făcător de minuni. Când s-a mutat în pace în ceata cuvioșilor părinți, a lăsat la mănăstirea Sucevița o obște de peste 30 de călugări (Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, p. 137).

Un document din arhiva mănăstirii Sucevița menționează întemeierea mănăstirii de către Movilești în legătură cu o descoperire dumnezeiască pe care a avut-o Ieremia Movilă, prin mijlocirea cuviosului ieroschimonah Calistrat: „Iară au rămas vecinica pomenire în țară, că au zidit sfânta monastire Sucevița, prin oare-care și descoperire dumnezeiască care s-au învrednicit și Ieremia Vodă a o vedea, cu rugăciunea și mijlocirea cuviosului ieroschimonah Calistrat, că în toate duminicile pe la vremea utrenii, adică pe la șase ceasuri de noapte se vedeau făclii multe aprinse, preoți și diaconi preaminunați, și cu cântare prea-dulce, cântau canonul Învierii lui Hristos, deasupra unei poienițe, că era pădure foarte deasă prin prejur, numai acuma unde este biserica, acolo era puțină poiană, și la răsărit puțin aproape un izvor, prea-minunat, care și până în ziua de azi se află. Văzând Ieremia Vodă acea minune și locul pre-frumos, au dat laudă lui Dumnezeu și cu mare sârguință s-au apucat a zidi acea sfântă mănăstire, cu mare cheltuială împodobind-o și înfrumusețând-o și cu moșii îndestulând-o” (Dimitrie Dan, Mănăstirea Sucevița. Cu anexe de documente ale Suceviței și Schitului celui Mare, p. 8)

În contextul acestui eveniment minunat, boierii Movilești au fondat mănăstirea cea nouă și au închinat-o Învierii Domnului. Ei au exprimat o evlavie deosebită față de acest părinte cu viață sfântă, pe care l-au pictat într-o reprezentare unică și cu totul specială în pridvorul interior al bisericii mănăstirii Sucevița.

Viața pustnicească nu s-a stins la mănăstirea Sucevița nici după construirea actualei mănăstiri, fiind cunoscuți mai mulți sihaștri care s-au nevoit prin împrejurimi.

Unul dintre cei mai cunoscuți a fost cuviosul Pangratie, un ucenic al mitropolitului Gheorghe Movilă pe vremea când acesta din urmă a fost stareț al mănăstirii Sucevița. Acest cuvios s-a nevoit timp de douăzeci de ani pe un deal din apropierea mănăstirii numit până astăzi Dealul lui Pangratie. În anul 1610 a fost ales egumen și părinte duhovnicesc al mănăstirii Sucevița, adunând în jurul său peste cincizeci de monahi și sihaștri (Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, p. 189).

În secolul al XVIII-lea, avem mărturie despre un alt cuvios care a contribuit la dezvoltarea vieții monastice în preajma mănăstirii Sucevița: ieroschimonahul Isachie. El a trăit în obștea mănăstirii sub îndrumarea egumenilor Iorest (1725) și Teofan (1732), dar pentru o mai aspră nevoință a dorit să se retragă pe culmea unui deal înalt din apropierea mănăstirii, numit Dealul Furcoiului. A trăit aproape treizeci de ani singur în pădure, iar în anul 1760, adunând câțiva ucenici în jurul său, a ridicat o mică biserică de lemn cu hramul Schimbarea la Față și a întemeiat un schit al sihaștrilor. Cunoscut pentru viața sa sfântă de duhovnic iscusit, taumaturg și înainte văzător, el s-a retras spre bătrânețe în mănăstirea cea mare.

Schitul întemeiat de el a dăinuit până în anul 1785, când a fost închis de ocupația austriacă. Hramul schitului a fost preluat de mănăstire, care până în zilele noastre sărbătorește Schimbarea la Față ca hram de tradiție, alături de hramul principal, Învierea Domnului. Legat de schitul de pe muntele Furcoi, este cunoscută și balada Ieremia Movilă şi sihastrul, publicată în scrierile preotului Iraclie Porumbescu – 1898. Existența schitului este amintită astăzi de o cruce, ce marchează locul fostului altar.

Există și la Sucevița o memorie a locului, anonimă, de esență folclorică, în răsfrângerile căreia evenimentele istorice se transfigurează, devenind legendă.

În tradiția locului se spune că pe la mijlocul secolului al XV-lea, în pădurile neumblate ale Suceviței, s-a înmulțit numărul sihaștrilor care se nevoiau aici, având o biserică mică de lemn unde se adunau pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. Dorind să împlinească un canon neobișnuit, o femeie credincioasă s-a obligat înaintea cuvioșilor sihaștri să care piatră pentru zidirea unei biserici mari, în locul celei de lemn. Astfel, timp de treizeci de ani, femeia a cărat cu un car tras de bivolițe materialul necesar pentru ridicarea unei biserici din piatră (Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, p. 127-128). Femeia nu vorbea cu nimeni, păstrându-și astfel anonimatul.

În semn de prețuire, i-a fost sculptat chipul pe muchia din exterior a contrafortului turnului - clopotniță, în partea de nord-vest. Deși nu poate fi vorba de o sculptură artistică, se disting destul de clar trăsăturile unei localnice. „Acolo stă chipul acelei românce cu capul acoperit c-o învălitoare de sute de ani și acolo va sta cât timp vor sta zidurile mărețe ale mănăstirii Sucevița și amintirea ei legendară va trăi în mijlocul conventului călugăresc, istorisindu-se fapta ei din călugăr în călugărˮ (Dimitrie Dan, Mănăstirea Sucevița, p. 8).

În spiritualitatea oamenilor locului, această necunoscută de la Sucevița este de fapt un alter-ego al Anei lui Manole de la mănăstirea Argeșului, care împlinise aceeași jertfă la zidirea unei biserici, după modelul jertfei lui Hristos.